Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? - si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”. (Continue reading…)
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care sint de parere ca “boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moarte: (Continue reading…)
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. (Continue reading…)
Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc. In prezent, tinerii romani nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Inainte de a ma grabi sa-i discreditez pe elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu in scoala: “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitate completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul, fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii. (Continue reading…)
PE 15 IANUARIE se sarbatoreste si acum cu aceleasi declaratii pompoase ziua de nastere a “Marelui Poet National”, ajuns atat de faimos incat prea putini ii mai cunosc astazi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depasit cu mult gandirea epocii in care a trait. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos” pentru ignoranti si mincinosi pentru ca detinea mijloacele de a-si propaga ideile si a transmite mesajul de trezire nationala.
se sarbatoreste si acum cu aceleasi declaratii pompoase ziua de nastere a “Marelui Poet National”, ajuns atat de faimos incat prea putini ii mai cunosc astazi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depasit cu mult gandirea epocii in care a trait. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos” pentru ignoranti si mincinosi pentru ca detinea mijloacele de a-si propaga ideile si a transmite mesajul de trezire nationala. Dupa ce Eminescu a fost redus la tacere de aceleasi forte din umbra care manipuleaza si astazi fraiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiata si “omorata” cu buna stiinta ca si autorul ei. Consideram “cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremuratoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media si al unor “experti” istorici si critici. Imaginea lui a fost cosmetizata atat in epoca cat si pentru posteritate, opera trunchiata corespunzator si mesajul alterat. De ce il iubim pe Eminescu si consideram necesara reconsiderarea operei, vietii, mesajului si imaginii lui? Pentru ca el a iubit extraordinar de mult Romania si poporul roman. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea si emanciparea romanilor si de aceea a avut atat de mult de suferit. in epoca, el a fost acuzat de nebunie si internat cu forta pentru ca ideile lui erau “periculoase”. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.
Despre Eminescu stim cu totii
Ce raspundeti la intrebarea : “Cine a fost Eminescu?”. Ah, veti spune, este o intrebare usoara. Cine nu a invatat la scoala despre marele poet, si mai cu voie, mai fara voie a memorat mai mult interpretarile divertilor critici decat poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu insa la scoala nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai multi dintre noi Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu in manualele de limba romana si unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregatesc de BAC. Acest proces de trecere sub tacere a laturii incomode a activitatii lui Eminescu a inceput inca de pe vremea cand poetul mai traia, internat fiind intr-un spital de psihiatrie.
Apoi prapastia dintre viata si opera lui Eminescu a fost adancita in mod deliberat de criticii si biografii poetului in frunte cu George Calinescu si a fost amplificata apoi de sistemul de invatamant, care a propagat in masa acest model. Pana si imaginea poetului atat de bine cunoscuta noua este prima lui poza, pe cand Eminescu avea doar …19 ani, probabil ca ea corespundea mai bine cu imaginea dorita, aceea de poet plapand, firav, eterat, fara implicare sau eficienta in viata sociala si politica a vremii.
Atunci cand nu poti impiedica o informatie sa se propage, cel mai eficient este sa o directionezi incotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin in cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru ca de regula acestea au fost persoanele cele mai “periculoase” (a se citi capabile sa ii trezeasca si pe ceilalti oameni din somnul in care sunt tinuti cu buna stinta de cei ce doresc suprematia asupra lumii). Åži in cazul lui Eminescu s-a omis ceea ce nu corespundea cu directia dorita (adica bogata sa activitate publicistica in ziarele vremii), a fost amplificat ceea ce convenea (Eminescu trebuia sa ramana pentru toti doar un poet genial si nebun), s-a creat un sentiment de obligativitate si supra-saturare a mintilor in legatura cu subiectul respectiv astfel incat oamenii sa nu mai aiba aspiratia de a-l aprofunda.
A fost Eminescu nebun?
Se stie deja ca a declara pe cineva nebun inseamna a-l izola din punct de vedere social si a-i afecta credibilitatea. Cu atat mai mult in trecut, dar si in prezent, aceasta tara a nebuniei, era aruncata asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Desi Eminescu a fost in mod repetat internat in spitale de psihiatrie, cele scrise de el in perioada 1883-1889 dovedesc ca autorul textelor respective era o persoana coerenta, logica, ce poate fi acuzata cel mult de opozitie fata de viziunea majoritara a acelei epoci si de demascarea unor realitati spinoase ale vremii. in acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea nationala si desprinderea Transilvaniei din influenta Imperiului Austro-Ungar.
S-a mers pana intr-acolo incat multe din manuscrisele sale din acea perioada au disparut fara urma intr-o incercare nefericita de a demonstra ca Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil sa creeze. Exista insa multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent si foarte prolific. Aceasta este
deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru ca realitatea de persoana creativa, cum a fost el de fapt in acea perioada, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut sa o transmita mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plapand, lipsit de vointa, ratacit, pierdut in lumea lui!
In aceeasi perioada in care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei, a fost desfiintata si Societatea Carpatii din care facea parte si el si care era una din cele mai puternice organizatii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci sa se semneze si tratatul secret dintre Romania si Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria si Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de catre junimisti (despre care se stie ca au fost masoni si impotriva carora Eminescu se intorsese de mult, contrar cu ceea ce afirma toate manualele de limba si literatura romana in incercarea de a crea legaturi cat mai stranse intre Eminescu si Junimea). Iata ce scrie Nicolae Georgescu in cartea “A doua viata a lui Eminescu” despre contextul politic in care Eminescu trebuia redus la tacere: “Schimbul de telegrame secrete, date in zilele noastre la iveala, vorbesc de amenintari grave: Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei.
“Petre sau Petrea Poenaru, contine in numele sau “pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, si iarasi pare logica asocierea. Mai putin logica pare prezenta fizica a acestui personaj in stabilimentul din strada Plantelor: stim despre el ca era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Poetul pretinde ca-i cunoaste si scopul loviturii” (conform Nicolae Georgescu)
Pusca umpluta cu pietre de diamant
Intr-o balada populara, bine cunoscuta lui Eminescu, apare un astfel de motiv: “A plecat la vanatoare/ Sa vaneze caprioare/ Caprioare n-a vanat/ Si el singur s-a impuscat/ C-un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant.” Sensul acestei afirmatii nu poate fi decat faptul ca Eminescu se afla in aceeasi postura cu vanatorul care se vaneaza singur, prin ideile sale.
Numerele
Despre cifrele 64 si 48 este suficient sa spunem ca sunt des utilizate in francmasonerie, nu ne propunem sa facem aici analiza semnificatiei lor spirituale, sarcina pe care v-o lasam dumneavoastra. Cert este ca ele revin obsedant intrucat daca numaram rezulta exact 64 de cuvinte in acest interogatoriu.
Iata o analiza mai detaliata realizata tot de Nicolae Georgescu in lucrarea “A doua viata a lui Eminescu”: “Textul atentioneaza: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienta poate continua. Precizam din capul locului ca noi nu am epuizat toate relatiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenta unui cifru care da de gandit. Sa numaram cuvintele din primul raspuns, considerat la doua cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, stie oricine ca e cifra masonica! A fost Eminescu francmason si a raspuns cifrat? Asta inseamna ca nu era nebun! Retinem: daca socotim la un cuvant iese un total de 32. Al doilea raspuns are 16 cuvinte: [cuvantul] “nu-i” il socotim ca doua cuvinte. Daca socotim “nu-i” ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (in prima varianta) dau cifra 48, prezenta ca cifra in text. Este un sistem de socotire “incrucisat”, care cere atentie si distributie. Mai mult, al treilea raspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, si tot 15 cuvinte fara cifra. Asadar, daca adresantul uita sa adune la primul raspuns de 33 de carate, pe urmatoarele 15 cuvinte, este atentionat a doua oara, dupa care, in cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic.
Asta, pe prima diagonala a incrucisarii (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonala a incrucisarii “ies” frumoasele sume: 32 + 16 + 16, adica 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atat de bine construite, incat este limpede ca textul, in intregul sau, a fost lucrat migalos. Patru intrebari si patru raspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de baza care trebuie luata in calcul. Primele trei intrebari au 16 cuvinte (socotind “ce-ai” din intrebarea a treia drept doua cuvinte). A patra intrebare are 7 cuvinte (”te-a”, doua cuvinte) si banuim ca trebuie sa mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor intrebarilor: intr-adevar, in “cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anuntat de Eminescu: “Petre Poenaru”. Aceasta omisiune are importanta ei: totalul cuvintelor din intregul text (adaugand si cifrele, fara a socoti ligaturile cate un cuvant) este 111 cuvinte. Adaugand cifra 1 pentru cuvantul presupus lipsa, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. in text sunt 7 cifre (o data 64 si de 6 ori, 48 Pe mine nu ma intereseaza, de fapt, semnificatiile acestor cifre totale in sistemul cifric presupus. Constat doar ca, relatiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce inseamna ca actul, in intregul sau, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simt, ca se considera mostenitorul lui Matei Basarab si ca tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, insa, “rebusate”. De catre cine? Vom reveni, desigur, cand va trebui sa facem putina istorie literara. Pana atunci, ii rog pe francmasoni sa nu ma suspecteze de reavointa sau reacredinta; mai bine sa ajute la elucidarea crimei comise impotriva lui Eminescu, daca pot”.
“El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina”, scria Mihai Eminescu despre Balcescu in “Timpul”, pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand “parlamente de papusi neroade”, fiind si el “sarac si parasit”? Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din Romania? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. In lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul ?i la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelorpolitice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu (”Mizeria vietii noastre publice” este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic (”vezi macar in “Icoane vechi si icoane noua” formidabilul inceput la partea a III-a ? “Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile”) . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici un politician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a “Timpului”, sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, “Miorita”). Cum se simteau in acele conditii proprietarii “Timpului”? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca Romania de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii romanesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru Romania (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi “Insula lui Euthanasios”). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis.
Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi ? moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu - “Avatarii faraonului Tla”). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte (”Oda in metru antic” arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine - sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele Romaniei si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din Romania si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar “axa literaturii romane”, ci principala axa a spiritualitatii romanesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului roman. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii romanesti. Ce le incurca un “autor mancat de molii”? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a Romaniei si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca “Arta guvernarii” este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescua murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.
Andrei Vartic
Cu 23 de poezii publicate in reviste, Eminescu nu putea ramane in constiinta nationala drept un mare poet sau chiar drept cel mai mare poet al neamului. Din 1883 si pana in 1911, Titu Maiorescu scoate 11 editii ale volumului “Poesii”, iar acest lucru a dus la consacrarea definitiva a poetului.
Eminescologul Nicolae Georgescu dezvaluie drumul interesant al poemelor eminesciene la tipar si greselile, care sunt si mai interesante. Titu Maiorescu a schimbat semne de punctuatie si chiar termeni in poemele lui Eminescu, iar pentru ca urmasii sa aiba de muncit ani la rand, niciodata cu certitudinea ca au aflat adevarul, Maiorescu a pierdut o coala editoriala din primul volum al “Poesiilor”, in graba de a-i face lui Eminescu bucuria volumului tiparit de Craciunul intunecatului an 1883. Dar Maiorescu are marele merit ca “l-a salvat pe Eminescu din conjunctura lui 28 iunie 1883, in singurul mod in care mai putea: ca poet! Nu se poate ca Eminescu sa aiba o moarte definitiva. Moare ziaristul, moare omul politic, moare prietenul, dar nu poetul Eminescu, care are diamante”, reconstituie Nicolae Georgescu posibilul gand maiorescian.
EDITIILE.
“Ce-a facut Maiorescu la editia lui Mihai Eminescu este insa altceva. El a diluat poeziile, a schimbat punctuatiile lui Eminescu, a pus virgulele acelea scolaresti, a facut din poezia lui Eminescu un tratat de psihologie si de logica. Titu Maiorescu l-a editat pe Eminescu de 11 ori, din 1883 pana in 1911. Eminescu a lasat materialul pentru prima editie, cu ordinea in care sa apara tiparite, dupa care a fost la spital. Volumul a iesit in lipsa lui. Dupa ce l-a citit, l-a rupt! L-a calcat in picioare. Editia a doua nu i-a placut, editia a treia i-o cere, vrea sa aiba o colaborare cu Maiorescu, dar nu se mai poate, intervine un prieten de-al sau, Mortun, care scoate o editie paralela. In cele 11 editii ale sale, Titu Maiorescu intervine de fiecare data, schimba ordinea poeziilor si punctuatia data de Eminescu. ?Lacul ? este in centrul volumului lui Eminescu si in jurul lui, Maiorescu organizeaza cand pune ?Floare albastra ? inainte, cand dupa. Maiorescu pierde insa o coala editoriala din acest volum, care trebuia sa aiba inca 16 pagini. Aceste 16 pagini sunt recuperate in timp, cele 12 poezii publicandu-se intre 1883 si 1889, spre disperarea lui Maiorescu si a tuturor. ?Iar a mai aparut o poezie de Eminescu! ? Sunt acele asa-zise ?postume in viata ?. Coala editoriala se recupereaza in timp, dupa 6 ani, in acei ani negri ai lui Eminescu. Editia este mult mai importanta decat pare la prima vedere. De la 15 aprilie 1870 pana la 1 septembrie 1881, deci in 11 ani, in ?Convorbiri literare ?, Eminescu a publicat, mari si late, 23 de poezii. Ca sunt ?Scrisorile ?, ?Imparat si proletar ?, poeme scurte, poeme lungi, cu 23 de poezii, Eminescu nu putea sa devina un mare poet. Volumul pe care i-l publica Maiorescu in 1883, de Craciun, contine 64 de poezii. Problema este a acestor poezii adaugate, pe care, din manuscrise, Titu Maiorescu nu le putea lua”, afirma Nicolae Georgescu. “Unele apar in grupaj, in Convorbiri literare, dupa ce apar in volum. Un alt grupaj de opt poezii dintre acestea apare in revista Familia de la Oradea. Or, filologic, aceste texte nu seamana unele cu altele. In editia Maiorescu, in Convorbiri literare publicate dupa aceea si in Familia, aceeasi poezie nu este la fel in toate cele trei variante de publicare. La modul ca sunt alte virgule, alte sensuri, alti termeni. Maiorescu are ?Vremea trece, vremea vine ?, iar in Convorbiri apare Vreme trece, vreme vine. Altceva. Atunci trebuie sa arunci o privire comparativa. In primul rand, cele 11 editii ale lui Maiorescu difera una fata de alta in ceea ce priveste punctuatia si termenii. Apoi textele din Convorbiri literare publicate de Eminescu in cei 11 ani, cu aceleasi texte publicate de Maiorescu. Aici lucrurile devin foarte interesante. Greselile de tipar sunt interesante. In Convorbiri apar greselile: ?Femei cu cumse frigiene ?, in loc de ?cusme ?. O metateza de litere. Si la Maiorescu in editia princeps apare la fel, aceeasi greseala.”
INDREPTARE.
Demonstratia lui Nicolae Georgescu, publicata si sustinuta atat in cartile dedicate operei eminesciene, cat si in articole publicate in reviste culturale, este aceea ca Eminescu a facut singur ordonarea poemelor in volumul pe care i l-a incredintat lui Maiorescu spre tiparire. “Intre cele 23 de poezii publicate, Eminescu intercaleaza poezii noi. Anii 1881 si 1882 sunt in viata lui Eminescu mai relaxati, mai ales in ziaristica, si a avut timp pentru o elaborare maxima. Cele mai multe poezii ale lui sunt scrise in acesti ani. Are ragazul, pretextul si prilejul sa rotunjeasca volumul sau, pe care in 1883 il trimite ca pe un pachet efectiv lui Maiorescu spre tiparire. Si Perpessicius recunoaste acest lucru”, afirma Georgescu. Parerea de rau a eminescologului este ca se mai scot editii actuale cu greselile de punctuatie ale lui Maiorescu, “pentru ca editiile Maiorescu devin editii tiranice”. Dupa ani multi de cercetare, Nicolae Georgescu a tiparit volumul “Poesii”, subintitulat “Cu formele si punctuatia autorului”.
ANTITETIC
“Proiectele nedefinitivate din Dodecameronul dramatic depun marturie in favoarea unui spirit care percepe totul la modul eroic si antitetic. Ca si in cazul exacerbarii senzitive a lui Caragiale ( ?vaz enorm si simt monstruos ?), si organele de perceptie ale lui Eminescu sunt atat de sensibile, incat permit inregistrarea concomitenta a infinitului si a infinitezimalului”
GENIALITATE
“Tendinta subiacenta a lucrarii mele este de a pune in evidenta etosul eminescian al literaturii romane, respectiv imaginatia gigantesca si delicata, totdeodata, ca si implicatiile eroice ale eroticii sale. Ceea ce-l distinge pe poetul roman de marii romantici europeni este tensiunea inaltarii spre genialitate ca spre cea mai de seama intruchipare a eforturilor umane de desavarsire” - Felix Nicolau, autorul cartii “Eroismul eminescian”
EROISMUL EMINESCIAN
Poetul Felix Narcis Nicolau, autor al cartii “Eroismul eminescian”, este de parere ca imaginea unui Eminescu melancolic, visator, coplesit de viata este complet gresita si exagerata de cei care nu i-au inteles adevarata personalitate: “Excesiv de suavul portret creionat lui Eminescu de nenumarate condeie a declansat, in acelasi fel, o reactie inversa. Chiar un spirit acid, cum a fost cel al lui Arghezi, considera ca, ?intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat ?. Trebuie sa se remarce insa ca accentul cade in prima propozitie pe intr-un fel. Intr-altfel, autorul Luceafarului se dezvaluie ca o personalitate artistica de o forta imaginativa covarsitoare, capabila sa creeze noi universuri, de o grandoare si o plasticitate inegalabile. Vizionarismul istoric eminescian este conflictual la modul dialectic. Pe cerul fanteziei sale se infrunta forte antagonice care declanseaza conflagratii universale”.
Momentul 28 iunie 1883, zi de hotar in viata lui Mihai Eminescu, a fost cercetat in ultimul timp cu sarg, pe toate fetele, de multi biografi.
In acea zi torida de vara, viata politica romaneasca era marcata de gesturi fara precedent: a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului ” Independance Roumaine”, sub acuzatia ca ar fi cauza scandalului diplomatic in care a fost angrenata Romania, un alt indezirabil - Zamfir C. Arbore - a primit acelasi tratament, au fost devastate sediile unor organizatii ale iredentei romane, s-a declansat prigoana impotriva activistilor de peste munti.
Nicicand o zi mai incarcata de evenimente: Austro-Ungaria recurge la retorsiunea relatiilor sale diplomatice cu Romania (se pare ca timp de 48 de ore au fost suspendate), Germania ameninta cu razboiul (Bismark transmite o depesa amenintatoare lui Carol I), autoritatile scoteau in afara legii “Societatea Carpatii”, dand satisfactie baronului Von Mayer, consulul Austro-Ungariei in Bucuresti iar vocea lui Mihai Eminescu este redusa la tacere.
P.P.Carp, prezent la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, il implora pe Titu Maiorescu, de fapt ii comunica un imperativ politic: anihilarea incomodului ziarist de la Timpul ( “Mai potoliti-l pe Eminescu”).
In timpul negocierilor ce au precedat incheierea acestuia, Junimistii (prin Petre Carp, in special), au inteles ca incheierea Tratatul Secret de alianta intre Romania si Austro-Ungaria, Italia si Germania (acesta a fost semnat in 1883, la 18/30 octombrie, de catre ministrii de externe ai Romaniei si Austro-Ungariei, D.A. Sturdza si Gustav von Kalnoky, in aceeasi zi aderand la el si Germania) era conditionata de indeplinirea anumitor conditii prealabile, printre care si inlaturarea cu orice pret, prin orice mijloace, a indezirabililor.
Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocandu-se ratiuni politice. Impotriva sa, o actiune de ordin violent era exclusa. Trebuia “izolat” intr-un spital de boli nervoase; era plauzibil si mult mai eficient.
Ca urmare a aderarii la acest tratat, autoritatile de la Bucuresti erau obligate sa se alinieze politicii promovate de Austro-Ungaria in aceasta zona a continentului. Totodata, Romania nu mai putea sa-si manifeste interesele legitime in raport cu Ardealul. Prin semnarea Tratatului, Romania intra in sfera de influenta a Puterilor Centrale.
Astfel, ardelenii erau parasiti in mod las, dupa ce, timp de un deceniu, revigorasera cultural viata bucuresteana. In plus, pe langa actiunea culturala, ei erau cei mai motivati in plan politic, militand pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile natiei romane asuprite. Or, blestematul de tratat anihila, dintr-un foc, toate actiunile patriotilor ardeleni, interzicandu-le sa lupte pentru interesele lor cele mai arzatoare.
Dupa cum bine s-a spus, Ziua de 28 iunie este ziua infrangerii luptei lor pentru Transilvania dar si inceputul campaniei duse de unii singuri, peste munti.
Astfel, convins de tradarea politicienilor regateni, Ioan Slavici paraseste capitala tarii, in 1883, si intemeiaza “Tribuna” (1884), in jurul careia se coaguleaza fortele militante pentru Ardeal. Dupa inca un deceniu, Miscarea Memorandista isi incheie lupta, in 1894, cu un rasunator proces, ale carui ecouri au facut senzatie mai mult in Europa decat la Bucuresti.
Atunci, in acea decisiva zi de 28 iunie 1883, se petrec o seama de evenimente minutios regizate, avand ca scop acreditarea ideii ca dementa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viata publica a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile aliantei cu Puterile Centrale.
Asadar, incomodul Eminescu trebuia inlaturat, dand astfel satisfactie numerosilor sai adversari, atat din interiorul dar si din afara tarii. Motive erau destule: Eminescu este cel care a infierat coruptia politicienilor romani in afacerea soldata cu comisioane grase a concesiunii de cale ferata Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea - toti asistati de avocatul Titu Maiorescu !
Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale si alte entitati interne sau externe. Astfel, in 1879, acesta publicase in ziarul “Timpul” studiul intitulat “Chestiunea evreiasca” (numerele din 24 mai, precum si 12,13 si 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra caruia Romania trebuia sa vegheze, tinand cont de conditionarile impuse tarii noastre de catre puterile europene, ca moneda de schimb a recunoasterii Independentei.
La 5 august 1880, redactorul sef al ziarului “Timpul” declanseaza o incitanta campanie de presa in chestiunea dunareana (cea mai lunga campanie de presa), fapt care nu putea sa nu intereseze marile puteri ale Europei.
In sfarsit, chiar in preajma datei de 28 iunie 1883, Eminescu abordase o alta problema sensibila: prezenta catolicismului in Romania, in contextul unui moment istoric atat de complicat. Pentru a defini dimensiunea actiunilor deranjante ale lui Eminescu, in conjunctura deja existenta, amintim si plecarea sa la Iasi, la inceputul lunii iunie, ca trimis al ziarului “Timpul”, pentru a asista la inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare, dar si pentru a citi poezia manifest “Doina”. Sunt cunoscute detaliile privind imensul scandal iscat de ceremoniile din capitala Moldovei si modul cum au reactionat autoritatile.
Ultimul articol semnat de Eminescu in “Timpul”, aparut in ziua de 28 iunie (dar, dupa obiceiul vremii, datat 29 iunie 1883) era un violent protest la adresa incalcarii libertatii presei, a dreptului de libera exprimare, lansand un semnal de alarma impotriva masurilor represive luate de catre Bratianu si guvernul pe care il conducea.
De aceea, cu ziarul “Timpul” sub brat, Eminescu se duce la Titu Maiorescu, evident, nu pentru o vizita de protocolara. Nu vom insista asupra actiunilor intreprinse de Titu Maiorescu et comp. pentru internarea lui Eminescu la stabilimentul Dr. Sutzu, pentru ca ele sunt cunoscute si analizate indeajuns de mult in studiile dedicate acestei zile.
Se stie ca, in dimineata acelei fatidice zile, prima sotie a lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, cu un trecut destul de dubios (se casatorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un santaj: ar fi ramas insarcinata de el) si cu comportari reprobabile ( “Am luat ca sotie pe o femeie, cu care trebuie sa ma credeti nenorocit”, marturisire facuta la 30 octombrie 1875 de nefericitul sot intr-o confesiune scrisa, adresata lui Titu Maiorescu. Cf: D. Vatamaniuc, “Ioan Slavici si lumea prin care a trecut“, p.200) ii trimite lui Maiorescu o abjecta delatiune, consemnata in Jurnalul sau ca o justificare morala: ” Astazi, marti, la ora 6 dimineata, o carte de vizita de la d-na Slavici, la care locuieste Eminescu, cu aceste randuri scrise: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca foarte reu.”
In jurul orelor 10 a.m., Eminescu soseste in casa Maiorestilor, fara a da semne de manifestari anormale, asa cum te poti astepta din partea unui iresponsabil.
Are loc o discutie importanta, pe care insa mentorul Junimii nu o dezvaluie in totalitate in ale sale insemnari zilnice. Apoi, Maiorescu ii propune lui Eminescu sa mearga la “Societatea Carpatii”, pentru a se intalni cu Simtion, urmand sa analizeze cu acesta situatia creata.
Banuim ca, inainte de a pleca, Eminescu, expune un plan de actiune indraznet, ceea ce il ingrozeste pe Maiorescu.
Pentru a putea intelege faptele precipitate savarsite de Eminescu in cursul acelei zile, ar trebui sa raspundem mai intai la urmatoarele chestiuni preliminare: Era CAPSA unul dintre localurile favorite ale jurnalistului ? De ce a ales Eminescu sa mearga la CAPSA si nu la sediul Societatii “Carpatii” ?
La prima intrebare, este util sa rememoram cateva consemnari privind localurile, cafenelele si restaurantele frecventate de Eminescu in timpul sederii sale la Bucuresti.
Se stie ca Eminescu s-a stabilit in Bucuresti in 1877. Necasatorit, fara ajutor gospodaresc, obisnuia sa intre in birturi, berarii, restaurante, cafenele si cofetarii bucurestene pentru a manca frugal sau pentru a se intalni cu diversi prieteni ziaristi sau literati- dar si datorita faptului ca aceste localuri se aflau in apropierea sediilor redactiei la care lucra.
La inceputul activitatii sale de jurnalist, redactia ziarului “Timpul” era situata la Etajul I, in Palatul “Dacia”, de la intersectia strazii Lipscani cu Calea Victoriei.
In perioada octombrie 1877 octombrie 1879, redactia ziarului “Timpul ” a functionat pe Str. Academiei la nr. 19, in apropiere de Gradina “Union”, dar ziarul era cules in Tipografia Gregoire Louis, situata in Calea Victoriei nr.21, aflata in Casa Hristodor, vis Å• vis de Cofetaria CAPSA.
Ulterior, redactia functioneaza in str. Luterana, din primavara anului 1880 pana in octombrie acelasi an, cand se muta in Str. Covaci nr.14, iar din 3 martie 1881 se transfera in Calea Victoriei nr.102 (Casa Mandi), in apropiere de Cafeneaua Fialcowski si de Clubul Conservator (Casa Vanicu).
In perioada 23 aprilie 1882 - 2 iulie 1883, redactia se gasea in Str. Stirbei Voda nr.2, langa locuinta lui Slavici, din Piata Amzei, unde Eminescu era primit in gazda.
O parte dintre contemporanii lui Eminescu isi amintesc de prezenta Poetului, desigur, atunci cand avea bani, la Birtul Stefanescu, de la parterul Hanului “Kiriazi” (Strada Blanari nr.3, colt cu Strada Bacani), unde lua masa. Alteori, intra la Beraria si Cafeneua “Iordache”, din Str. Covaci nr.3
In mod cu totul intamplator, cand se intalnea cu vechi amici din tinerete, Eminescu intra la Bodeguta lui Dedu, de pe Bulevard, cinstindu-se cu botoseneanul Leon Nicoleanu, sau manca cu Slavici la restaurantul situat pe Str. Doamnei (Blanduziei), tinut de un machedon, pe nume Duro.
In general, Eminescu ocolea localurile frecventate de politicieni, ziaristi sau literati cu care acesta polemiza. Deci, la cafeneaua “Otetelisanu” nu prea se ducea, desi se afla vis Å• vis de redactia “Timpului”. Obligat insa de munca de comentator politic, Eminescu venea aici, foarte rar, mai mult pentru a citi sau copia, prin apasarea cu unghia, articolele din presa germana. In schimb, ii placea sa se duca in localurile frecventate de “gasca” ardelenilor: G. Ocaseanu, C. Simtion, Irimie Manole, N. Danielescu, N. Fagarasanu, Tit. Dunca, mai rar Anghel Saligny, adica la “Iordache”, pe Covaci nr. 3, la Fratii Mircea, langa Universitate, la “Enache”, pe Str. Academiei.
In 1882, Eminescu discuta cu compozitorul Alexandru Podoleanu si institutorul Elie Baican, la Restaurantul Cosman, la o halba de bere. Tot aici, criticul N. Petrascu il intalnea pe Eminescu, prin 1880-1881.
Un alt local frecventat de Poet in vremea gazetariei sale la “Timpul” este Coloseul Oppler, situat pe Calea Rahovei nr. 151, anexa a fabricii de bere cu acelasi nume. Acelasi local era vizitat de Eminescu si in ultima parte a vietii sale.
Eminescu nu ocolea, mai ales in zilele toride, si gradinile de vara, de pilda cea numita “Waldemar”, situata pe Calea Targovistei, in apropierea uneia dintre locuintele efemere, unde se intalneste cu D. Teleor.
Dar cel mai mult ii placea lui Eminescu sa intre la cafeneaua “Labes”, din hotelul cu acelasi nume, de pe strada Germana (Str. Stavropoleos nr.5), colt cu Lipscani nr.22.
Alte localuri situate langa redactia “Timpului”, cum ar fi cafeul-santant “Rasca”, de pe Academiei, sau “Union” nu erau frecventate decat foarte rar.
Intra destul de des la “Imperial”, situat pe Calea Mogosoaiei, insotit de Vlahuta iar in ultima parte a vietii, in 1888, de pilda, intra si in luxosul restaurant “Hugues”, situat tot pe Calea Victoriei.
Din amintirile si evocarile contemporanilor sai rezulta Eminescu intra extrem de rar in localul cofetariei CAPSA, caci atmosfera rafistolata si cosmopolita de aici nu-i placea. Nu vitupera el oare aerul cosmopolit promovat de acei “stalpi de cafenea”, scoliti din tinerete pe la Paris, mai mult pentru a sti cum trebuie legat nodul la cravata ? De fapt, Restaurantul CAPSA a fost inaugurat abia in anul 1886, iar Cafeneaua in 1891. Iata inca un argument pentru a ne intreba din nou: care a fost motivul real al prezentei lui Eminescu la Capsa, la 28 iunie 1883 ?
Eminescu protesteaza in sediul unei misiuni diplomatice straine !
Ne apropiem asadar de un adevar mai amplu, care arata ca Eminescu nu putea asista pasibil in fata masurilor fara precedent luate de guvernul Bratianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimistii sai ( “opozitia miluita”), nu-l putea sprijini in nici un fel.
In schimb, Eminescu stia destul de bine mecanismele Diplomatiei, el insusi fiind angajat timp de aproape doi ani (1872-1874) la Agentia diplomatica a Romaniei de la Berlin, unde a putut cunoaste modul in care se desfasoara misiunile de informare ale unui diplomat, precum si urmarile posibile ale unui raport diplomatic.
Deci, prezenta sa la CAPSA era cu mult mai importanta decat s-ar putea crede.
Din nefericire, date precise cu privire la evenimentele de la Capsa nu se cunosc, prima relatare a episodului petrecut la CAPSA aparand destul de tarziu in ziarul “Adevarul”, sub semnatura lui Alexandru Ciurcu (”Eminescu. Din amintirile mele” in nr.7937, din 17 octombrie 1911). Aceast articol reprezinta singura versiune cunoscuta asupra celor petrecute atunci. Este destul de ambigua si incompleta. Accentul cade mai ales asupra asa-zisei amenintari cu pistolul in incinta localului, potrivit relatarilor lui Grigore Ventura, care cauta o justificare cat de cat plauzibila a incalificabilului act al arestarii lui Eminescu. In realitate, gestul belicos al lui Eminescu dorea sa demonstreze ideea ca lui nu-i este teama de cei ce vor incerca sa-l ameninte sau sa-l aresteze. Un posibil martor ocular, Marie Obeline Vautier, sotia lui Grigore Capsa, invocata ca fiind persoana amenintata cu pistolul, nu mentioneaza acest episod in cartea sa de memorii, publicata la Paris, in anul 1909.
Totusi, abia in ultimii ani, unii autori, in special Theodor Codreanu, sugereaza ca prezenta lui Eminescu la CAPSA ar avea cu totul alt scop:
“Banuind ca nu e in regula, Eminescu nu s-a dus la “Carpatii” direct. A tras la CAPSA, unde spera sa intalneasca alti confrati carora sa le aduca la cunostinta cele ce faceau in acea zi guvernul si curtea regala.”(Theodor Codreanu , “Dubla sacrificare a lui Eminescu“, Ed. Serafimus, Brasov, 1999, p.125). Autorul se apropie foarte mult de adevar, dar numeste doar una dintre tintele demersului lui Eminescu si anume - Curtea Regala.
Asadar, la CAPSA Eminescu il intalneste pe Grigore Ventura, impreuna cu care are o discutie aprinsa. Se creeaza o agitatie de nedescris. Este ceea ce vrea, de fapt, insusi Eminescu.
Momentul culminant este atins prin exclamatia, atribuita de Ventura protestatarului: “Si la toate acestea nu este decat un leac: sa impusc pe rege” . Apoi, Gr. Ventura ii propune sa mearga la Cotroceni, dar ajungand acolo, nu este primit de Rege, astfel incat, acelasi Grigore Ventura ii sugereaza lui Eminescu sa faca o escala la baia Mitrashewski. De ce aici? Simplu ! In planul arestarii fara incidente a lui Eminescu, baia publica era singurul loc in care acesta era nevoit sa intre fara a avea asupra sa arma de aparare. Banuim ca Poetul a fost incuiat, pentru a fi sigur ca nu va pleca mai devreme de venirea celor ce urmau sa-l imobilizeze. Altfel, in oricare alt loc, cine stie ce s-ar fi putut intampla, daca Poetul ar fi opus rezistenta.
Apoi, Ventura il paraseste. Anunta imediat Politia ca trebuie sa ridice un “nebun”. Ii informeaza pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv.
Acestia stau de vorba cu Poetul, care, oribila crima, lasase apa fierbinte sa curga siroaie.
In ce tara din lume, pentru risipa de apa trebuie sa arestezi un ziarist? Pentru ce motiv legal, daca nu pentru unul secret, Politia inventariaza bunurile personale si perchezitioneaza domiciliul unui ziarist, rasfoind carti si manuscrise, care sunt apoi sigilate ?
Procesul Verbal intocmit cu aceasta ocazie este relevant, demonstrand ca actiunile Poetului sunt urmarite pas cu pas, cautandu-se dovezi incriminatoare privind un eventual document scris, care sa-l acuze pe Eminescu de cine stie ce complot. Nu era o noutate, mai ales ca el mai avusese de-a face cu autoritatile romane (judiciare, in primul rand) dar si cu serviciile de informatii straine.
Membru al catorva organizatii cu caracter subversiv si antidinastic din Bucuresti ( cum era “Romanismul”, organizatie care repudia aducerea lui Carol I in tara, unde Eminescu figureaza ca membru cotizant inca din 1869, sau “Orientul”) dar si din Viena ( “Romania” si “Societatea Literarie si Sciintifica”, unificate mai apoi sub numele de “Romania Juna”, organizatoarea sarbatorilor studentesti de la Putna, din 1871) Eminescu este considerat un dizident periculos.
De altfel, la data de 14 martie 1876, cand Eminescu tine la Iasi o prelegere intitulata “Influenta austriaca asupra romanilor din Principate”, acest fapt este semnalat prompt in raportul lui Hans Wenzl, consulul austriac din Iasi, care il informa pe contele Iulius von Andrassy, ministru de externe la Viena, asupra continutului de idei al acestei comunicari. Mai mult, diplomatul traduce in limba germana textul studiului, publicat intre timp in “Curierul de Iassi”, si-l trimite in anexa pe langa amintitul raport. Acest moment indica faptul ca Eminescu intra in atentia agentilor serviciilor secrete austro-ungare.
Se afirma ca urmarirea lui Mihai Eminescu de catre agentii secreti ai puterilor straine a inceput inca din anul 1876, printr-un agent evreu F. Lachman, aflat in solda Ambasadei Austriei de la Bucuresti.
La 7 iunie 1882, deci cu un an inainte ca Eminescu sa fie anihilat, ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, transmitea un raport secret despre Eminescu, urmarit pentru activitatea sa de la “Societatea Carpatii” si banuit de uneltire impotriva Imperiului, in vederea unirii Transilvaniei cu tara mama:
“Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs o intrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa sigura, am fost informat despre aceasta intrunire. . . S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari.”
Societatea “Carpatii”, infiintata la inceputul anului 1882, tot la 24 Ianuarie, ca si “Romanismul” (a se intelege prin aceasta si conotatiile republicane) avea totodata caracter iredentist impotriva Imperiului Austro-Ungar. Ea numara multi membri, in toata tara: studenti, gazetari, comercianti, indeosebi transilvaneni. Atras de prietenii sai ardeleni, cativa dintre ei colegi de gazetarie - Slavici, Teodor Nica, G. Ocasanu, G. Sacasanu, N. Oncu, N. Droc-Barcianu, A.Ciurcu, Corneanu si altii -, Eminescu se inscrie de indata in aceasta organizatie conspirativa. Dintre toti, cel mai apropiat era Simtion, cu care se vizita zilnic la “Timpul” si care il imprumuta cu bani.
Rezumand cele de mai sus, credem ca raspunsul logic, care elucideaza motivul prezentei lui Eminescu la Capsa este acesta:
Eminescu nu a venit intamplator la CAPÅžA, intrucat ziaristul urmarea un scop mult mai inalt: el dorea sa se intalneasca cu ministrul american la Bucuresti, dr. Eugene Schuyler, pe care il cunostea personal si cu care se vazuse ultima data chiar la 23 iunie 1883, in casa lui Maiorescu.
Aici, Eminescu, avand sub brat ultimul numar din ziarul “Timpul”, cu articolul de fond dedicat libertatii presei, subiect extrem de sensibil pentru un diplomat si ziarist redutabil, in egala masura, de talia lui Eugene Schuyler, voia sa protesteze in mod vehement, in calitatea sa de membru al Consiliului de Administratie al “Societatii Presei Romane”, infiintata in februarie 1883, din care faceau parte 33 de gazetari, reprezentand periodicele importante ale vremii. Totodata, Schuyler trebuia sa fie informat in mod oficial asupra gravelor masuri luate de autoritati, diplomatii prezenti la Capsa urmand evident sa informeze prompt guvernele lor in legatura cu situatia de la Bucuresti.
Dr.Eugene Schuyler personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883
Putini stiu ca primul sediu al Legatiei SUA in Romania a fost CASA CAPÅžA, de unde se trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau si diplomati straini, nu numai cel american.
Incepand cu anul 1876, Grigore Capsa dezafecteaza Salonul Slatineanu si amenajeaza, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici si diplomatilor straini, printre ei si dr. Eugene Schuyler.
In Jurnalul lui Titu Maiorescu este mentionat numele acestui diplomat si ziarist in acelasi timp, cunoscator al limbii romane, ales membru de onoare al Academiei Romane, o personalitate care a influentat decisiv evolutia situatiei unora din tarile balcanice. Intelectual de mare valoare, Schuyler era desigur interesat de amplele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care il cunostea personal, si ale caror articole erau de mare folos pentru diplomatul american.
In anul 1883, in luna mai si iunie, Dr. Eugene Schuyler era la CAPÅžA, si avem dovada ca, in ziua de 23 iunie, Eminescu a avut o lunga convorbire cu acesta, acasa la Maiorescu: “Prea cald! Astazi la 6 1/2 la cina la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Ramas cu totii in cea mai placuta atmosfera pana 11 1/2″. (Titu Maiorescu, Insemnari Zilnice). Abordand situatia complexa din Peninsula Balcanica, Eminescu afirma ca ar dori sa invete limba albaneza. Informatia aceasta, scoasa cu abilitate din context, este mentionata de Maiorescu in insemnarile sale amintite drept o dovada a “nebuniei” incipiente a ziaristului rebel !
Daca Eminescu ar fi dat semne de nebunie, atmosfera nu mai putea fi “cea mai placuta” ! afirma pe bun temei adversarii teoriei alienatiei mintale a lui Eminescu.
Pentru a intelege rolul avut de acest mare diplomat si ziarist de peste Ocean in drama careia i-a cazut victima Eminescu, sa prezentam cateva date biografice sumare: Fiul lui George Washington Schuyler, Eugen Schuyler s-a nascut in Ithaca, New York, la 26 Februarie, 1840. A fost casatorit cu Gertrude Wallace. A absolvit in 1859 Universitatea Yale si Columbia Law-School in 1863. Dupa terminarea facultatii, s-a stabilit in New Heaven, sustinand un doctorat in domeniul filosofiei si psihologiei, dar si al filologiei moderne, in 1861. A fost cel dintai titlu de doctor in stiinte, acordat de o universitate din America.
Practica dreptul dar se dedica studiilor de literatura, mai mult ca hobby.
Inca din tinerete, Schuyler a fost atras de Rusia datorita unei intamplari: in timpul Razboiului Civil, el a vizitat o nava de razboi tarista, ancorata in portul New York.
Publicand articole despre Rusia si slavi in reviste si publicatii de interes general, a fost ales ca membru de onoare al Societatii Geografice Imperiale a Rusiei.
In anul 1866 intra in diplomatie, fiind numit consul al SUA la Moscova, in perioada 1867-1869, la Reval in 1869-1870, secretar de legatie la St. Petersburg in 1870-1876. In anul 1873, a efectuat o calatorie de 8 luni prin Rusia, Turkestan, Khokan, si Bukhara.
In anul 1876 devine Secretar de legatie si Consul General la Constantinopol. In timpul verii acelui an, a fost desemnat sa investigheze masacrele turcesti din Bulgaria, trimitand un raport extins guvernului sau. Cele prezentate de Eugene Schuyler au influentat substantial evolutia situatiei din aceasta parte a Balcanilor precum si pozitia marilor puteri fata de situatia din zona.
Doi americani, diplomatul si ziaristul Eugene Schuyler si jurnalistul Januarius MacGahan au fost primii care au alertat Occidentul, la mijlocul anului 1876, asupra atrocitatilor comise cu ferocitate impotriva civililor bulgari.
Razboiul Ruso Turc din 1877-1878 a fost o consecinta a repulsiei resimtite de puterile vest europene fata de brutalele masacre savarsite in Aprilie 1876 de catre turcii bas-buzuci la Koprivsita si Panagyuriste, la nord vest de Plovdiv. Aceste atrocitati au indarjit atat de mult pe occidentali impotriva turcilor incat, in Decembrie 1876, s-a organizat o Conferinta a reprezentantilor tarilor vestice la Constantinople, care a condamnat actiunile sultanului si a cerut independenta Bulgariei si Roumeliei.
In 1878 Schuyler a fost trimis la Birmingham in functia de consul, iar in 1879 a fost transferat la Roma in calitate de consul-general.
Bun cunoscator al situatiei din Balcani, in preajma declararii ca Regat a Romaniei, acesta primeste insarcinarea de reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Bucuresti, la data de 11 Iunie 1880.
La 13 August 1880, ministrul roman de externe si-a exprimat formal dorinta de a avea relatii diplomatice cu SUA, dar Schuyler si-a prezentat scrisorile de acreditare, abia la 14 decembrie 1880, intr-o audienta privata.
Apoi, la data de 21 decembrie 1880 este numit “Charge d’Affaires” (Insarcinat cu afaceri) si Consul-General la Bucuresti, prezentandu-si scrisorile de acreditare la 25 ianuarie 1881.
Deoarece Romania s-a proclamat Regat, dr. Eugene Schuyler si-a prezentat din nou scrisorile de acreditare, la 16 mai 1881, de data aceasta in calitate de Ministru Rezident-Consul General, fiind acreditat in aceasta functie si in Grecia si Serbia. Ca urmare, isi muta temporar resedinta la Atena.
In 1881 a fost autorizat de Secretariatul de Stat sa perfecteze si sa semneze un acord comercial si consular cu Romania si Serbia.
La data de 7 iulie 1882 este numit in calitate de Ministru Rezident-Consul General, la Bucuresti, prezentandu-si din nou scrisorile de acreditare, la data de 8 septembrie, 1882.
La inceputul lunii ianuarie 1883, Eugene Schuyler isi schimba din nou resedinta la Atena, dar revine in Romania, in cursul lunilor mai si iunie 1883, pentru a participa la ceremoniile consacrate proclamarii Regatului precum si pentru parafarea Tratatului Comercial dintre Romania si SUA.
Este rechemat de la post la data de 7 Septembrie 1884. Temporar a indeplinit si misiuni diplomatice la Cairo.
Dupa rechemarea in SUA, s-a dedicat studiilor literare. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane precum si membru al societatilor geografice din Londra, Rusia, Italia, si America, primind decoratii din partea guvernelor din Rusia, Grecia, Romania Serbia si Bulgaria.
A murit de malarie la Venetia, Italia la 16 iulie 1890 Este inmormantat in Cimitirul Protestant San Michele, din Venetia.
A publicat in reviste de specialitate din America si Anglia. A editat traducerea lui John A. Porter “Selections from the Kalevala” (New York, 1867); a tradus din Ivan Turgdnieff’ “Fathers and Sons” (1867) si L. Tolstoi: “The Cossacks, a Tale of the Caucasus” (1878); Este autorul lucrarii “Turkestan : Notes of a Journey in Russian Turkestan, Khokand, Bokhara, and Kuldja” (1876); ” Peter the Great, Emperor of Russia” (2 vols., 1884); si “American Diplomacy and the Furtherance of Commerce” (1886).
Revenind la evenimentele capitale din data de 28 iunie 1883, este destul de plauzibil ca Eminescu sa se fi dus la Capsa in speranta de a-l intalni pe acest influent personaj diplomatic, pentru a atrage atentia si altor diplomati straini, cazati aici, intr-un mod zgomotos, scandalos am spune, si a arata astfel ca nu intreaga opinie publica romaneasca aproba schimbarea radicala a politicii autoritatilor de la Bucuresti.
Un prieten al Romaniei pe care Eminescu nadajduia sa-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninta aceasta tara.
In concluzie, abordand subiectul “Eminescu la CAPÅžA”, credem ca am luminat doua chestiuni extrem de importante: a fost Eminescu prezent la Capsa, in fatidica zi de 28 Iunie 1883 ? si a doua: care a fost scopul prezentei sale la Capsa ?
Sustinem ca Eminescu a fost prezent la CAPÅžA, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, ci animat de o adanca Luciditate, in incercarea de a contacta un diplomat strain, pe marginea unui act politic important, cu urmari considerate de Eminescu extrem de grave.
Dr. Eugene Schuyler, personalitate cunoscuta pentru influenta sa majora in capitala SUA (la un moment dat se punea problema numirii sale in functia de adjunct al Secretarului de Stat american), dar si pe langa autoritatile din Anglia, Franta si, mai ales Rusia, avea posibilitatea, in opinia lui Eminescu, sa alerteze din nou Europa cu privire la faradelegile criminale ale bas-buzucilor politici de la Bucuresti, comise impotriva reprezentantilor oprimatei natii romane din Transilvania, asa cum facuse cu evident succes, cu cativa ani inainte, in cazul Bulgariei. De aici si spaima dusmanilor lui Eminescu fata de urmarile contactelor dintre acest inversunat opozant si diplomatul american.
Modul in care dr. Schuyler a reflectat situatia creata prin tratativele de aderare la Tratatul secret rezulta, fara indoiala, din telegramele transmise Departamentului de Stat, in perioada mai iunie - iulie 1883. In mod logic, dupa sechestrarea lui Eminescu intr-un azil de nebuni, nimic nu mai putea sta in calea Tratatului secret: motivand diverse scopuri, I.C. Bratianu s-a intalnit cu Bismarck, in iulie 1883, apoi Carol I si Bratianu, in august, cu imparatii Germaniei si Austro-Ungariei la Potsdam si, respectiv, Viena. Pe bazele acestor intelegeri secrete, I.C. Bratianu este liber sa sa intalneasca cu Bismarck la Gastein precum si cu ministrul de externe Kalnoky la Viena.
Intuitiv, putem afirma ca diplomatul american era constient, in calitatea sa de fin si avizat cunoscator al situatiei tarilor din Balcani, ca Regatul Roman intra in sfera de influenta a Puterilor Centrale, asa ca eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezulta, probabil, si absenta pentru mai multi ani a unor relatii dinamice intre cele doua tari, dupa plecarea lui Schuyler din postul detinut la Bucuresti.
DAN TOMA DULCIU
Cu totii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existand numeroase biografii care prezinta viata si opera marelui poet, …dar numai a “poetului”. Se evita, cu sau fara stiinta, a se insista pe opera sa ziaristica, pe opera sa politica, realizari ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evita de asemeni a se vorbi prea mult despre sfarsitul (cu adevarat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturandu-se nu numai prin poezia sa, ci prin intreaga sa opera fie ea si politica, caci pentru aceasta vina (implicare politica) a fost SACRIFICAT si nu rapus de boala dupa cum ne invata istoria si literatura oficiala.
Din fericire mai exista inca spirite rebele, care nu cred orbeste in tot ceea ce li se prezinta ca fiind real si isi mai pun intrebari, cautand in acelasi timp, cu perseverenta si curaj, raspunsuri cu adevarat conforme cu realitatea. In ceea ce priveste viata si opera lui Mihai Eminescu, se remarca doua (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase si curajoase, si anume Nicolae Georgescu cu lucrarea “A doua viata a lui Eminescu“, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994 si Theodor Codreanu cu lucrarea “Dubla sacrificare a lui Eminescu“, Editura Macarie, Targoviste, 1997.
Problematica propusa de N. Georgescu incepe cu o analiza pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras “aura” de nebun si persoana iresponsabila psihic. Autorul observa in acest interviu o serie de inadvertente care, “ori reprezinta un lant nesfarsit de coincidente, ori e treaba serioasa, si atunci e groasa de tot“.
Iata mai intai interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moartea sa:
-Cum te cheama?
-Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
-Ce ai de gand sa faci cand te vei face bine?
-Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de rauri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.
Aceste 4 intrebari si 4 raspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinta. Fiind atentionat asupra numerologiei masonice, autorul remarca aceasta numerologie in cadrul interogatoriului, mergand pana la identificare. Numarand cuvintele, pana la “stiu 64 de limbi”, sunt exact 64 de cuvinte. Numarand cuvintele primului raspuns, remarcam exact 33. La al doilea raspuns, daca citim “nu-i” ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezulta 48. Al treilea raspuns are tot 15 cuvinte, in acest mod, daca adresantul uita sa adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o data in fata. In cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atat de bine construite, dupa parerea autorului, incat este de presupus ca acest text a fost cu migala prelucrat, avand in vedere ca, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de catre masoni in limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific francmasonice. Relatiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestiva dintre ele), apar doua concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Sa pornim insa cu inceputul, cautand a contura imaginea “omului” Eminescu, in totalitatea sa, si sa gasim astfel o cauza probabila a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni pana in ziua de astazi.
Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice si ziaristice, jucand in acel moment un rol public mult mai important decat a lasat sa se inteleaga istoria literara traditionala, realizand performante unice nu numai ca poet, ci revolutionand chiar si jurnalistica de idei politice si sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat “Timpul” dintr-o publicatie modesta de partid intr-un ziar de audienta nationala, conferindu-i o inalta clasa jurnalistica. Desi “Timpul” era o publicatie a conservatorilor, Eminescu nu facea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere national care poarta amprenta exceptionalei sale gandiri.
N. Georgescu este de parere ca Eminescu a pus capat jurnalisticii de tip masonic, inconjurata de secrete si parole, moda care proliferase din perioada pasoptista. Jurnalistica lui reda demnitatea proprietatii cuvantului, cristalizand totodata o doctrina nationala moderna, capabila sa obladuiasca aducerea Romaniei la locul meritat in randul marilor culturi si civilizatii europene.
Theodor Codreanu il considera pe Eminescu intemeietorul doctrinei nationale moderne, doctrina care din cauza “binevoitorilor” nu a ajuns sa marcheze politica romaneasca. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atat de nociv pentru romani ca si pangermanismul, un spirit pur latin. El a inteles ca marea slabiciune a istoriei noastre sta in discordie, inca din perioada vieneza incercand sa impace societati studentesti rivale, inscriindu-se ca membru in ambele, gest neinteles nici de contemporanii sai, nici de posteritatea critica.
A intemeiat “Societatea Carpatii”, care avea ca scop unirea politica si culturala a tuturor romanilor din Ardeal, Bucovina si Basarabia, ajungand sa numere peste 20000 membri gata oricand chiar de lupta armata.
Neavand incredere in conservatori (masonii P.P.Carp si Titu Maiorescu) si mai ales in liberali (I.C.Bratianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticand atitudinea inoportuna a celor de la conducere.
Momentul “mortii civile” a lui Eminescu corespunde cu intentia (realizata apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra in orbita politicii Germaniei, care era aliata cu Austro-Ungaria, aceasta politica necesitand tacere totala in privinta Ardealului. Lesne de inchipuit ca pentru omul “Societatii Carpatii” o asemenea tacere era de neacceptat.
Despre cat de serioasa era problema ne spune reactia Centristilor la un discurs al lui Petre Gradisteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivitati, discurs ce facea aluzie la teritoriile ce lipsesc Romaniei, in urma scandalului Gradisteanu trebuind sa mearga personal sa retracteze cele spuse. Acum este si perioada cand au loc unele schimbari conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datorita orientarii sale politice, insasi “Societatea Carpatii” urmand sa fie desfiintata la cererea habsburgilor. Eminescu, atat de vehement, nu putea fi lasat in pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, ii trimite o nota lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”
Remarcam ca singurii martori ai “nebuniei” lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rica Venturiano din piesa lui Caragiale) si d-na Szoke (Sotia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori in slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, data fatidica pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu in care ii spune sa faca ceva cu Eminescu, ca a innebunit. Maiorescu il trimite pe Eminescu la “Societatea Carpatii”, unde trebuia sa se intalneasca cu un anume Simtion. Trebuie sa amintim aici faptul ca Eminescu era urmarit pas cu pas de catre iscoadele austriece. Pe drum, “intamplator” se intalneste cu Gr. Ventura, care-i propune o escala la baia Mitrasewski, aflata in drumul lor. Ventura dispare, ducandu-se dupa ajutor, spunand ca Eminescu a innebunit pe motiv ca se arunca in apa fierbinte. Apropiatii poetului stiau ca acesta este adeptul bailor orientale, conform carora, daca te scufunzi intr-o zi caniculara in apa fierbinte, suporti mult mai usor caldura. Dar iata ca in noua conjunctura politica aceasta practica devenise nebunie.
Usa de la baie este data in laturi de catre politistii indrumati de Ventura, si cu toata impotrivirea lui Eminescu, i se pune camasa de forta si este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Sirianu, care se afla in zona la momentul incidentului, isi amintea: “Am auzit glasul sau cel adevarat strigand cu deznadejdea celui care se ineaca -Ajutor!“.
Acesta a fost complotul care a marcat inceputul mortii civile a poetului, cunoscut fiind ca in acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viata politica. Suferintele, dupa cum se va vedea, abia incepusera, cei ce l-au declarat nebun cautand acum sa-i popularizeze “starea”.
Prima reactie apare in “Romanul” lui Rosetti la 1 iulie, unde stirea imbolnavirii sale este publicata (stupoare) in 48 de cuvinte. Urmeaza imediat raspunsul din “Timpul“, in care se anunta inlocuirea celui “bolnav” din redactie. Aceasta grabita destituire este anuntata prin 64 de cuvinte, ambele anunturi reprezentand de fapt parole masonice.
In perioada urmatoare Eminescu este trimis la Viena, unde ramane pana in februarie 1884, “propunandu-i-se” apoi o calatorie in Italia, cu scopul de a fi tinut cat mai departe de viata politica. In Italia, unul dintre insotitori, pe care Eminescu il considera prieten, destainuindu-i-se, ii marturiseste ca avea misiunea ingrata de a-l convinge sa se stabileasca in orice oras ar vrea, in afara de Bucuresti. Misiunea nu a reusit, astfel incat boala poetului trebuia sa continue, in ciuda marturiilor unor contemporani: Al.Vlahuta care l-a gasit in iulie 1884 “cu mintea intreaga” si I. Slavici care-l aprecia ca pe un “om cu mintea limpede si cu deosebire chibzuit“.
In majoritatea caracterizarilor facute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmarindu-se a se dovedi faptul ca in perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmatie cu totul falsa), momentele de luciditate dovedite in aceasta perioada fiind de neinteles pentru acesti critici. Domniile lor nu tin cont insa de faptul ca in buzunarul de la haina in care a parasit aceasta lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile “Viata” si “Stele in cer“, ori discuta cu un relativism suspect poezia “De ce nu-mi vii…” trimisa de Eminescu de la Manastirea Neamt in ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativitatii constient manifestata abunda de marturii documentare, diagnosticul medical cazand de la sine, un “paralitic general”, un “abulic de ultimul grad” nemaiputand sa creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus in imposibilitatea de a mai face diferenta intre viata si vis.
Dupa ce s-a intors din Italia, Eminescu a fost dat pe mana unui medic evreu, Francisc Iszac, care desi ii pune un diagnostic fals, ii administreaza un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cura cu mercur, 4g. pe zi, stiut fiind faptul ca si numai 0,5g. intoxica grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirma diagnosticul, in momentul in care evreul Iszac ii marise doza la 7g. In urma “tratamentului”, poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenta urinara si o nevrita periferica.
In primavara anului 1888, Eminescu se intoarce la Bucuresti influentat de Veronica Micle si mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, facandu-l pentru o clipa pe Guna Vernescu sa demisioneze. Desi aceste articole sunt anonime, se afla totusi ca e in joc pana lui Eminescu, acesta fiind cautat si internat iarasi la sanatoriu.
Urmeaza apoi interviul prezentat la inceputul capitolului, luat bineinteles de catre un maestru in Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca “metru Ghita”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusa la cale de catre masoni lui Eminescu (in timpul vietii).
A murit de sincopa cardiaca, nu datorita loviturii de la cap, ci datorata otravirii cu mercur, fiind indepartat in graba, fara sa i se faca autopsie (pe baza unui motiv fals), nefacandu-se nici recunoasterea oficiala din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a facut dupa moartea lui Eminescu (mai precis dupa 1883), a fost “uitarea” deliberata a omului politic in favoarea geniului poetic. Nu intamplator faima poetului Eminescu a inceput sa creasca odata cu momentul 1883. La sfarsitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o editie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat ca a lucrat mult pana sa o tipareasca, desi prezinta numeroase greseli. Se vedea ca acest “lucrat” avea si alta semnificatie, editia avand exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine fireasca, cronologica sau de alta natura, volumul incepand cu poezia “Singuratate“, menita sa sugereze “problema” poetului.
Aceasta editie este scoasa fara acordul lui Eminescu care, cand o va vedea in Iasi, in 1886, se va infuria, va sparge vitrina si-si va calca propriile poezii in picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai putin loc pentru ziaristul si omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. Dupa 1989, cand firesc ar fi fost sa fie reabilitat, asistam dimpotriva la un nou atac, inceput de Moses Rosen, care pozeaza cu nerusinare in admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristica. Poate pentru ca a luat atitudine impotriva masurilor abuzive concertate de Alianta Israelita Universala? Da, dar pentru aceasta si-a primit “rasplata”, fiind apostrofat de aceiasi carturari evrei cu “titluri” cunoscute urechilor noastre (destul de ingaduitoare): reactionar, panseist, antisemnit, xenofob, nationalist sovin, protolegionar, fascist.
Ati fi vrut dumneavoastra, domnule Rose, sa fiti un asemenea “execrabil om politic” care sa atraga atentia unei natiuni (si nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!
George Calinescu, intr-un moment de luciditate, afirma despre Eminescu ca in 1880 era nelinistit “de ideea unei cabale urzite impotriva-i“. Iata cum geniul poetului si anunta inca din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate si o societate care nu-i inspira prea mare incredere:
“Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLAVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tau umbra. IATA TOT CE TE ASTEAPTA.
Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta.
NEPUTÂND SA TE AJUNGA, CREZI C-OR VREA SA TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBTIRE
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari
Si le umfla oricine in savante adunari
Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege
RELE-OR ZICE CA SUNT TOATE CÂTE NU VOR INTELEGE…
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
SA-I GASEASCA PETE MULTE, RAUTATI SI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNSII… NU LUMINA
CE IN LUME-AI REVARSAT-O, CI PACATELE SI VINA,
OBOSEALA, SLABICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
intr-un mod fatal legate de o mana de pamant“.
Eminescu, zic ideologii ucrainieni, ar fi un “geniu rau” sau un “rau cu ratiune”, dupa cum a fost intitulat un articol in ziarul “Ceas”, de fapt un apel semnat de mai multe formatiuni politice si organizatii neguvernamentale impotriva ridicarii statuii lui Eminescu la Cernauti, difuzat la manifestarea de inaugurare a acesteia in ziua de 15 iune 2000. Asupra celor ce nu cunosc istoria, asupra ignorantilor, “argumentele”, desigur false, necorespunzatoare realitatii, citate trunchiat din Eminescu, interpretarile premeditat rauvoitoare ar putea sa aiba un anumit impact si, probabil, ca au, iar sarcina noastra, a intelecturalilor romani din Bucovina de Nord, este sa combatem elucubratiile la adresa fiintei noastre spirituale, sa le demascam “argumentele” inainte de toate in fata cititorilor de limba ucrainiana. Anume din acest imbold s-a scris un articol in care au fost demolate toate atacurile ofensatoare la adresa lui Eminescu, dar era prea putin ca articolul respectiv, intitulat “Raul cu ratiune” sau “ratiunea raului si a urii?” sa fie publicat in ziarele romanesti - “Plai Romanesc” si “Zorile Bucovinei”, dupa cum s-a intamplat, obiectivul fiind totusi ca el sa fie adus la cunostinta ucrainienilor, adica a celor care citesc “Ceas”, “Melodii bukovinet” etc. si care nu detin alte surse de informare. (Continue reading…)
