Mihai-Eminescu.Net

Mi-am petrecut vara aceasta (2006) in verificari cerute de necesitati : rugandu-ma tinerii realizatori ai emisiunii “Mari romani” de la TVR1 sa-i ajut pentru un film documentar despre viata de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit sa le explic pe larg documentatia la cartea mea “A doua viata a lui Eminescu”, din 1994. Cuvantul “explicatie” imi vine in minte impreuna cu sensurile lui etimologice : este ca si cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adica ceva cu multe pliuri, ca o hartie mototolita oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasa nimic neumblat, se intereseaza de netezirea fiecarei cute, adica au intrebari peste intrebari, si aceasta avalansa de intrebari te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu insuti in bulgarele de zapada …In fond, gasesc ca si asta inseamna verificarea peste doua decenii a unei teorii : posibilitatea cel putin teoretica de a plonja in avalansa, in “du-u-ca-se’n-var-tin-du-se”.
Discutam despre ultima zi la “Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna cand dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare sa “explic” relieful ( temporal si spatial ) al informatiei. Noi putem, azi, sa refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas si ceas cu ceas. Secventele acestui traseu au fost, insa, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publica in anii ’3o ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici in 1910,si apoi in 1924, ale lui Vintila Rusu Sirianu abia in 1967 …Or, chestiunea este sa putem reveni la acel 28 iunie 1883 : ce stiau apropiatii lui Eminescu atunci, pe loc, despre innebunirea lui brusca, ce gandeau ei, ce socoteli isi faceau, etc. Iata, de pilda, incuierea lui Eminescu in baia Mitrasewski : despre acest episod s-a aflat abia in 1911, dupa moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, il povestea adesea prietenilor dar nu l-a asternut niciodata pe hartie, adica nu l-a facut public. De ce ? Tinerii mei colaboratori ar trebui sa-si puna lor insile asemenea intrebari. Eu, ce pot sa spun ? “Pentru ca” : Grigore Ventura zice ( dupa cum consemneaza Al.Ciurcu, cel care scrie aceasta amintire ) ca l-a lasat pe poet in baie si a mers la politie sa anunte ca sa vina sa-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai invarti-o - trebuie sa fii foarte sigur ca poetul era nebun, dar nebun de legat altfel, apelul la politie aduce a delatiune, rezulta ca Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Eminescu. Si sa nu uitam ca acelasi Grigore Ventura il va acuza public, prin presa, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski ca-l face nebun pe Eminescu intr-o epigrama. Lucrurile se cos cu ata alba : el anunta politia la 28 iunie ca a innebunit Eminescu si tot el anunta presa la 15 august ca Macedonski a spus-o iar apoi, abia dupa 1911, dupa ce-si da obstescul sfarsit, un prieten al sau, Al. Ciurcu, incredinteaza tiparului intamplarile de la Capsa, de la Cotroceni si din baia Mitrasewski, povestite de el pe cand traia , dar niciodata asternute hartiei. Ce s-ar fi putut intampla, in fond si la urma urmei, daca poetul era lasat in legea lui, adica sa-si faca baia fierbinte pentru care venise ? Or, faptul ca Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adica nu se face martor de bunavoie, nu declara pentru istorie si pentru amici ca el a chemat politia “pentru ca” acest fapt pune sub semnul unei oarecare intrebari premisa, adica boala. Apoi, procesul verbal dresat la fata locului de comisarul Niculescu nu-l consemneaza pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune : ” fiind informat de d.d. G.Ocasanu si V.Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala, ca s-au dus la stabilimentul de bai din str. Politiei nr. 4, de acum 8 ore si ca, incuindu-se in baie pe dinauntru, refuza sa deschida”. Drept e ca acest act a iesit la iveala abia prin 1950, dar este de presupus ca Grigore Ventura stia de existenta lui, sau cel putin de existenta unui act ca atare, unde ilustrul sau nume nu avea ce sa caute. Iarasi : motiv pentru ca el sa nu fi depus marturie publica in chestia recluziunii lui Eminescu.

2. Un rege care ne confirma

Un motiv in plus, insa, si cel mai important, era insiruirea de evenimente politice din ziua aceea, evenimente in centrul carora se afla presa bucuresteana, si mai ales ziarul ” Independence roumaine”, unde lucra chiar Grigore Ventura. Iata, in acest sens, marturii de ultima ora foarte importante, ce vin sa incoroneze relieful atat de accidentat al informatiei. Este vorba chiar despre corespondenta privata a regelui Carol I, recent descifrata si editata de dl. Sorin Cristescu ( Ed. Tritonic, 2oo5). Avem , asadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, catre ilustrul sau tata sau catre alte persoane din familie, din care extragem cateva pasaje privitoare la presa :”Semnificatia infama care s-a dat cuvantarilor tinute la festivitatile de la Iasi si comentariile despre prezenta lui Brialmont arata cat de departe poate duce libertatea presei, fiind in stare sa implice tara intr-un conflict primejdios cu vecinii. In ziarele romanesti si austroungare domneste la ora actuala o asa de uriasa iritare ca ne-am putea teme de o explozie.” ( 21 iunie / 3 iulie, catre Maria de Flandra, sora sa ; generalul belgian Brialmont se afla in tara , pe langa Galati, pentru a studia terenul, la rugamintea personala a lui Carol I, in vederea construirii unei linii de fortificatii ; presa straina a considerat ca el este consultant intr-o eventuala trecere armata a muntilor pentru Ardeal ; adaugam in aceasta paranteza ca, in context, Imperiul Austroungar a ordonat si a executat manevre militare in Ardeal pentru intimidarea Regatului Romaniei ) ; ” Daca tonul presei romanesti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerusinarii, acestia cer cu o nemaiauzita nerusinare pur si simplu anexiunea / noastra /. In Germania, din nefericire, nu intra ziare scrise in limba maghiara, care aici sunt foarte raspandite, altminteri romanii ar fi tratati cu mai multa indulgenta. Germanii iubesc banii romanesti, dar se napustesc cu lovituri de bata asupra tarii.” ( 28 iunie / 10 iulie 1883, catre Karl Anton de Hohenzollern, tatal sau. Scrisoarea este trimisa de la Sinaia, unde regele se afla de doua zile : suntem exact pe 28 iunie 1883 cand Grigore Ventura vrea sa-l duca pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca sa-l impuste pe rege. Deplasarile suveranului erau, desigur, publice, toata lumea , si mai ales presa, stia ca el este in drum spre Germania, Ventura nu prea are cui spune ca Eminescu il cauta pe rege in capitala - doar daca, iarasi se impune constatarea, - daca suntem ferm convinsi ca poetul era cu adevarat nebun de legat si nu mai stia pe ce lume se afla ). Iata, apoi, parerile suveranului despre ziarul ” Independence roumaine” ( aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la indemana ; regele afirma de cateva ori ca foaia frantuzeasca face politica Rusiei pentru ca se hraneste masiv din rublele pe care imperiul i le furnizeaza ) :”Ziarele raspandesc in continuare stiri false pe aici. Cea mai rea foaie in aceasta privinta este ” Independence roumaine” care se hraneste din minciuni, povesti de scandal si atacuri josnice impotriva guvernului. Presa straina din nefericire isi ia stirile din acest izvor necurat si ziarele bucurestene simpliste repeta apoi totul papagaliceste. Nemarginita libertate a presei nu ne permite sa luam masuri impotriva lor.” ( 25 august / 6 septembrie 1882, catre acelasi ).
Ca sa demonstrez acelasi lucru, mie mi-au trebuit spatii largi si investigatii destul de lungi, acest izvor atat de limpede, regal cu adevarat, nu fusese scos la iveala. Iar acum, cand il avem, trebuie sa facem racordarea acestor informatii la domeniul eminescologiei adica, prelungind metafora capului statului, sa aducem apa proaspata si in gradina noastra, dar nu cu ulciorul, ci de-a dreptul. ( Scuze pentru intertextualitate, dar cu totii suntem dominati de limbajul de lemn, noi, cei mai in varsta adica). Asadar, de ani buni de zile ” Independence roumaine” facea zile negre guvernului Bratianu, transportand in Europa si punand zilnic pe mesele ministrilor, presedintilor, regilor barfe, intentii, chiar secrete. Dupa dezvaluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iasi, din 6 iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Europa ziaristica si politica s-a incins, a luat foc adica, a ars mocnit pana la 28 iunie si in aceasta zi a izbucnit flacara. Guvernul Bratianu a luat, in fine, masuri impotriva presei, mai exact l-a expulzat din tara pe directorul foii franceze, cetateanul francez Emile Galli. Situatia o cerea : Austroungaria rupsese relatiile diplomatice cu Regatul Romaniei pentru 48 de ore ( si executa manevre armate in Carpati, in timp ce presa maghiara striga ca a venit timpul ca imperiul sa-si anexeze Valahia ; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii in epoca, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta castigase notorietate nationala dezvoltand unul asemanator prin presa ), Bismack amenintase Regatul Romaniei cu declararea razboiului ( printr-o telegrama secreta catre rege ), Imparatul Wilhelm I al Germaniei transmisese de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara spunand textual ( traducerea d-lui Sorin Cristescu in scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 catre tatal sau ) :” Cu sau fara alianta, Romania trebuie sa subscrie la conditiile invingatorului” ( asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, cand Romaniei i s-au impus conditiile la masa verde, desi fusese invingatoare pe campul de lupta), Rusia cerea, de asemenea satisfactii. Trebuia facut ceva, iar guvernul a facut totul si inca ceva pe deasupra. I se cerea sa retracteze si sa-si prezinte scuze : Petre Gradisteanu ( autorul discursului iredentist de la Iasi) a mers, in persoana, la Viena sa-si ceara scuze dar l-au insotit si ministrul de externe, D.A.Sturdza si ministrul C.Statescu. Cu misiuni asemanatoare in lumea germana se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I insusi si se mai aflau I.C.Bratianu, P.P.Carp si Titu Maiorescu. In vara aceasta fierbinte se coace alianta iar fructul va fi cules in toamna, printr-o iscalitura rece si discreta a lui I.C.Bratianu.

3.Viata , ca o caricatura

Textualizez iarasi dar de data aceasta printre numeroasele caricaturi de epoca ce-l infatiseaza pe primul ministru primind “dusuri filogermane”, pe acelasi impreuna cu C.A.Rosetti in postura de Adam si Eva in Paradis, sub pom, ademeniti de sarpe ( in persoana ministrului de externe al Austroungariei ) si izgoniti de M.Kogalniceanu cu un bat divin, etc. Acest fond de caricaturi care, dupa cate imi amintesc, ii placusera pana si lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cartii mele din 1994 , dar imblanzit cu masura cand a scris despre cele ulterioare pare mai graitor decat documentele insele. Pe tinerii de azi ii fascineaza de-a dreptul. Este, poate, momentul sa amintesc aici ca revistele de caricaturi au fost exceptate cu buna stiinta de la baza informativa a “Bibliografiei M.Eminescu” la care am lucrat in Biblioteca Academiei Romane. Argumentele erau pertinente : caricaturile necesita interpretari indelungi si, apoi, nu au la baza adevarul istoric ci fantezia, presupunerile caricaturistilor. Asa e, dar marja lor de adevar este de luat in seama, ele se bazeaza pe intuitie si de multe ori istoria se face cu intuitia ziaristilor. In plus, ele pastreaza incifrata, deci transmit in masura in care reusim sa descifram, acea stare de spirit a momentului, care ne intereseaza, in fond, atat de mult. Mai exact, desi acest tratat de alianta ce-l anihileaza si pe Eminescu este un tratat secret, toata lumea stie de el, il banuieste exact daca se poate spune asa. Replica din epoca era , prin octombrie 1883, aceasta : ” Cine face mia-miau pe acoperis, d-le Bratianu ?”. Era, deci, un fel de “Manastire-ntr-un picior, ghici ciuperca ce e …” Greutatea vine, astazi, din descifrarea acestor caricaturi, adica din identificarea chipurilor si a situatiilor. Ajunsesem - cred ca eram printre singurii, si nu o spun cu tristete, ci cu disperare - sa pot citi colectii intregi de reviste de caricaturi fara sa mai am nevoie de dictionar. Ma familiarizasem, adica, atat cu oamenii cat si cu intamplarile. Am lucrat mult timp la o editie pe care o intitulasem ” Eminescu in caricaturi” si care cuprindea texte ziaristice de M. Eminescu ilustrate cu caricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la textele eminesciene, de o ilustrare intentionata asadar, ci de aceleasi evenimente descrise de Eminescu in ziarul “Timpul” si de anonimii desenatori ai momentului in caricaturi publicate in alte ziare. Sincronicitatea este fascinanta iar scoaterea la iveala a unei asemenea carti ar spulbera - poate chiar definitiv prejudecata ca “grafica militanta din ziarele de la sfarsitul secolului al XIX-lea este lipsita de valoare artistica” ( am citat din memorie din concluzia lui Andrei Otetea , facuta, parca, sa scoata din circuit acest capitol care, iata, nici nu se credea ca mai exista). Negasind intelegere pe parcursul documentarii ( adica, ajutor sa scotocesc, sa fotografiez si, mai recent, sa scanez, bani pentru aceste operatiuni etc. ) si nici sponsor dispus sa ma ajute tema a ramas nestrabatuta asteptand, poate, in vreun viitor pe cineva sa i se dedice Pot oferi consultatii. Revin, dupa aceasta digresiune agreabila sper, la 28 iunie 1883 si la guvernul I.C.Bratianu. I s-a mai cerut sa verifice Societatea Carpatii , care desfasura activitate subversiva pentru unirea Ardealului cu tara. A organizat razii, perchezitii, devastari ale sediului din Stirbei Voda. In compensatie la toate acestea, poate, sau poate tot la cererea Austroungariei ( nu se poate sti, pentru ca legea in virtutea careia s-a actionat scutea de explicatii ) guvernul l-a expulzat pe amintitul Emile Galli. S-au facut rapid dislocari si reasezari, un redactor al foii franceze a venit la “Timpul” conservatorilor care si-a schimbat mult configuratia ,orientarea, directia. Iar pe fondul acestor evenimente atat de brusc infierbantate apare stirea ca a innebunit Eminescu. Simpla inseriere a innebunirii sale intre evenimentele politice si ziaristice ale momentului ridica semne de intrebare. Daca mai adaugam ca stirea nebuniei apare in ziarul “Romanul”, oficiosul guvernului ( de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal ) - si este confirmata de ziarul “Timpul”, institutia la care lucra poetul, peste doua zile ( iar confirmarea este redactata cam in acesti termeni : ” unul dintre redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a incetat a mai lua parte la redactie atins fiind in mod subit de o grava boala “, deci se anunta intai demiterea, incetarea contractului - iar apoi motivatia de rigoare ) , daca mai tinem cont ca in epoca declararea publica a nebuniei cuiva il excludea automat din viata publica cand nu facea dovada credibila ca este sanatos - iata ca ajungem in fata unui alt adevar decat cel cu care ne-a obisnuit o traditie cum sa-i spunem ? - cel putin narcisista Ma rog, un alt adevar daca suntem adeptii adevarului dublu ori multiplu sau, iata, in fata celuilalt, singurului adevar ascuns pana acum. Anume, se contureaza ideea ca, pe fondul unei crize nervoase reale, datorate probabil stresului, Eminescu este indepartat din viata publica intr-un context public care cerea imperios ca el sa fie redus la tacere.
Toata aceasta “poveste” a trebuit s-o reverific pentru a nu stiu cata oara dar e mult timp de cand incetasem aceasta “liturghie a documentelor” in fata tinerilor mei prieteni de la Televiziunea Romana , intre care D-nele Anca Orban si Camelia Robe ma urmareau foarte atente, destul de neincrezatoare, cu cartile mele deja citite si adnotate, cu intrebari pregatite pentru fiecare secventa temporala in parte. O spun si cu tristete si cu bucurie : am convins destul de greu si mai mult decat mine au convins cartile si ziarele de epoca pe care le-am scos din biblioteci si le-am aratat spre documentare, mai ales aceste caricaturi care ne repun, oarecum, in contextul “Academiei Catavencu” de azi. E trist sa nu te creada lumea pe tine insuti, dar e bine ca cel putin dovezile pe care le aduci devin, adica raman cel putin ele credibile In fond, suntem efectul izvoarelor noastre de informatie, ele sunt si raman cauza.

4. Eminescu, intre gazde

Si s-a mai intamplat ceva in timpul acestei documentari colective, ceva care le-a impresionat foarte mult pe doamnele si domnisoarele teleaste si care, iarasi, pe mine m-a cam intristat. Anume : totul le-a mers in plin, cum spun dansele si cum ma roaga insistent sa tin minte si sa consemnez. Desi in miezul verii, la toate institutiile unde au mers li s-au deschis portile, li s-a oferit sprijinul, au fost primite ca niste adevarati oaspeti, ca mesageri ai spiritului eminescian. Cum sa nu fie bine, cum sa nu intre in ordinea miraculosului material, obiectiv, acest drum pe lauri ? Cand ma gandesc, insa, cum mi-a mers mie in cei sapte sau opt ani de documentare la aceasta tema, cate greutati peste greutati am ridicat ori ocolit, cat a trebuit sa mint, sa fur, sa insel, sa (ma) rog, sa ma umilesc pentru “a avea acces la informatii”, cum se zice, si mai ales cate surse n-am putut inca sa consult nemaiavand chef sa-mi exercit acele deprinderi - imi vine sa cred ca, daca pe ei, cei de astazi, Eminescu insusi i-a ajutat, ca un duh binevoitor, atunci pe mine m-a impiedicat cu o inversunare de-a dreptul metodica. Pentru ca e la moda sa definim “specificul national” ( o fac si antrenorii de fotbal, si crainicii iar ziaristii, aproape la tot pasul ) , voi zice si eu : asta este , romanii au o mare incredere in institutii, in grupuri organizate - si nu cred de loc, sau aproape de loc, in oamenii singuri. Daca eu insumi as fi mers, chiar acum, prin aceste institutii, in locul tinerilor mei prieteni, cu toate cartile si argumentele mele cu tot as fi fost dat afara sau tinut la poarta. Pentru ca sunt tineri, pentru ca sunt un grup, o institutie ( desigur, respectabila ) dar mai ales pentru ca sunt frumosi si cred , au ajuns sa creada in dovezile dovezilor mele lor li se astern potecile in cale si reusesc in cateva saptamani sa incheie o cercetare care mie mi-a luat cativa ani.
Tot tinerilor mei prieteni teleasti li se datoreaza, insa, si o descoperire foarte importanta privind lumea lui Eminescu prinsa in hora aceasta a lui 28 iunie 1883. Este vorba de stabilirea exacta a identitatii unuia dintre prietenii lui Eminescu, anume G. Ocasanu. Este vorba de unul dintre cei doi prieteni care l-au anuntat pe comisarul Niculescu de boala poetului. Observati nuantele din raportul acestuia :” fiind informat de d.d. G.Ocasanu si V.Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala, ca s-au dus la stabilimentul de bai din str. Politiei nr. 4, de acum 8 ore si ca, incuindu-se in baie pe dinauntru, refuza sa deschida”. Deci nu e vorba de poetul , ci de ziaristul politic Eminescu ( ziarul “Timpul” era oficiosul conservator , al opozitiei asadar ): cei doi sunt, si ei, convinsi ca a fost atins de alienatie mintala dar politistul pune la conditional perfect si adauga motivatia. Politaiul e baiat cu scoala, nu se-ncrede in delatiuni. Este o intrebare de ce pastreaza el in raport afirmatia celor doi ca ziaristul s-a inchis in baie de 8 ore. Ar insemna fie ca ne aflam in seara zilei de 28 iunie 1883, pe la orele 19-20, fie ca el ia de buna ce i se spune de catre cei care au numarat in felul lor orele. Netezind relieful accidentat al informatiei, stim cam aceste lucruri despre orele zilei aceleia. La Titu Maiorescu :” Astazi, marti, la ora 6 dimineata o carte de vizita de la d-na Slavici , la care locuieste Eminescu, cu aceste randuri scrise : Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca foarte reu. Curand dupa aceea Simtion la mine, intaia oara. M-am dus cu el la dr. Sutu si am pus sa se pregateasca in a sa Casa de sanatate o camera pentru Eminescu ; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 3oo lei pe luna; apoi am venit acasa, am instiintat inca pe Th.Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trasura la mine Eminescu, binecuvanta, cu privirea fixa, pe sotia mea si pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, ma imbratisa tremurand. Eu ii aratai pe Hermes si pe Venus din Milo, la care el zise, cu privirea in extaz : Lasa, ca va reinvia arta antica! Potrivit intelegerii ( ce avusesem cu Simtion ) , i-am spus ca trebuie sa se duca la Simtion, pentru societatea Carpatii. Mi-a cerut sa-i dau 5 lei pentru trasura, si a plecat cu trasura acolo ( la Simtion). De acolo e vorba sa fie dus la dr. Sutu. Numai de s-ar face asta fara greutate! A venit apoi la mine Caragiali, la masa ; a izbucnit in lacrami cand a auzit ce e cu Eminescu.”
C. Simtion n-a luat niciodata cuvantul in chestia Eminescu si ramane unul dintre cei mai indatorati fata de istorie si fata de poet. Stim despre el ca era inginer de drumuri si poduri, lucrase la canalizarea Dambovitei si de prin 1882 devenise un fel de gazda de rezerva a lui Eminescu : poetul isi transporta in casa lui, putin cate putin, bunurile - intelegand ca nu mai poate convietui alaturi de Madame Slavici. La Simtion a lasat Eminescu bunul sau cel mai de pret : lada cu manuscrise pe care si-o cere insistent, in cateva scrisori, imediat dupa insanatosirea din ianuarie 1884. Nu stim in ce imprejurari ajunge ea in posesia lui Maiorescu, dar aflam ca acum, la 28 iunie 1883, criticul il vede pentru prima oara pe numitul inginer si pun la cale impreuna internarea poetului. Doamna Slavici l-a alertat, asadar, si pe Maiorescu dar si pe Simtion care devine, oarecum, girantul poetului ca viitoare gazda a lui si ca pastrator, deja, al unei bune parti din “averea” sa. El vine de bunavoie la Maiorescu, inainte de a-si face aparitia in sufrageria criticului si Mihai Eminescu, mai exact, “curand dupa” biletul de ora sase al femeii disperate.
Trebuie spus ca , peste ani, Ioan Slavici intervine in discutie si “bruiaza” acel bilet al fostei sale sotii, in felul acesta :” - Uite, - i-am zis lui Eminescu am sa-l rog pe d-l. T.Maiorescu ceva si nu pot sa ma duc acum la dansul : te rog sa-i duci un bilet din partea mea. Rugam in bilet pe d-l T.Maiorescu sa-l observe bine pe Eminescu, caci mie mi se parea greu bolnav. Era prea tarziu. La d-l T.Maiorescu, el s-a stapanit, dar s-a dus apoi sa ieie o baie, ca sa-si potoleasca nervii, si de la baie a fost dus la casa de sanatate.” Am citat din “Amintirile” lui Ioan Slavici, carte aparuta in 1924, cuprinzand texte publicate de autor inainte si dupa primul razboi mondial, cele mai vechi dintre ele prin 1909. Estre o carte extrem de dificila, relieful informatiei este foarte accidentat in ea iar exprimarea, pe alocuri de-a dreptul criptica. Fragmentul citat fusese publicat in 1909, cand traia Titu Maiorescu, de aceea se exprima reverentios fata de el. Reluand in 1922 episodul, Slavici consemneaza sec : “Cand s-a intamplat aceasta eu nu ma aflam la Bucuresti, plecasem la Viena ca sa consult medicii in ceea ce priveste o boala suparatoare de care sufeream. Din spusele altora stiu ca s-a dus la baile Mitrasefski unde s-a incuiat intr-o cabina si-a dat drumul la apa, incat a fost nevoie sa se sparga usa. Acum a fost dus la sanatoriul Sutu, unde dupa intoarcerea mea in tara l-am vazut in mai multe randuri.” Aceste doua informatii se afla in aceeasi carte, la cateva zeci de pagini distanta. Slavici nu putea sa-l trimita pe Eminescu la critic cu acel bilet in timp ce spune ca el, Slavici, nu se afla in Bucuresti. Este limpede ca autorul “Amintirilor” este neatent - dar vrea, in acelasi timp, sa indrepte impresia creata de acel bilet real, adevarat, al fostei sale sotii. De vreme ce Titu Maiorescu consemneaza in jurnalul sau acel bilet care, de altfel, exista ca obiect, ca petrec de hartie, si s-a editat de multe ori chiar cu fotocopia alaturi inseamna ca pentru critic este o dovada, o urma palpabila a acestei intamplari din 28 iunie 1883, si-i acorda o importanta deosebita. Probabil ca el a povestit in stanga si-n dreapta cum s-au petrecut lucrurile si, deci, se stia de biletul D-nei Szoke altfel nu este de inteles de ce vrea Slavici, peste ani, sa ia asupra sa acest bilet, sau, ma rog, de ce insista asupra ideii in sine ca a fost vorba de un mesaj transmis sub forma unui bilet. E grotesc , de altfel, sa ni-l inchipuim pe Eminescu ducand, ca in nu stiu ce mit, biletul despre sine la cel care avea putere de libertate sau recluziune asupra sa. Cat despre finalul fragmentului de amintire citat, vedem limpede : la inceput Eminescu merge la stabilimentul Mitrasevschi sa ieie o baie ca sa-si potoleasca nervii iar apoi se inchide inauntru si e nevoie sa se sparga usa. Amintim ca nu proprietarii stabilimentului au chemat, totusi, politia ci alti prieteni ai poetului.
Revenim, insa, la actul oficial al politistului, si citam din finalul procesului verbal dresat de comisarul Niculescu :” Transportandu-ne in camera ce ocupa d-l Mihail Eminescu, in str. Piata Amzei , nr. 6, am gasit pe subinchirietoarea d-na Ecaterina Slavici si fata cu domnia sa si cu dl. Siderescu, deschizand usa cu cheia gasita in baie, am aruncat in interior toate obiectele mentionate in inventarul anexei, si la moment am inchis usa, incuind-o si sigiland-o, iar cheia s-a luat de noi spre a se inainta cu acest act.” Aceasta “aruncare in interior” a efectelor personale ale lui Eminescu sugereaza destul de clar ca odaia era deja goala, lucrurile importante se mutasera la inginerul Simtion. Care inginer, insa, pare a lipsi de la fata locului. Suntem, reamintim, seara, dupa arestarea lui Eminescu si ducerea lui la Casa de sanatate a doctorului Sutu. Mai mult ca sigur Constantin Simtion l-a insotit pe poet, avand biletul de internare si fiind mandatat de catre Maiorescu de dimineata sa poarte tratativele cu medicul iar V.Siderescu aduce hainele la doamna subinchirietoare, insotit de politist. Acesta este un scenariu ipotetic, dar de ce se aduc hainele ude ale lui Eminescu la fosta lui gazda ?! - Probabil din acelasi motiv, pentru ca noua gazda, C. Simtion, este ocupat cu formalitatile de internare a poetului si nu-si da cheia de la casa. Trebuie, apoi, linistita subinchirietoarea, adica asigurata ca nu mai are de ce sa se planga din partea fostului chirias. Cheia camerei, insa, deocamdata nu i se da, merge impreuna cu procesul verbal nu se stie unde, la politie sau la stabilimentul doctorului Sutu.
Citam din acelasi act care este, in fond, singura dovada oficiala a nebuniei lui Eminescu :” ca un domn se afla inchis inauntru in camera nr. 17 si ca le-a cerut 10 oua crude. In urma, ar fi rugat pe amicul sau, V.Siderescu, sa-i aduca o pereche de pantaloni negri, negri de tot ceea ce se realiza acum.” Desi se afla in grup, cum vom vedea imediat, Eminescu nu apeleaza la C. Simtion, ci la un alt amic, acest Vasile Sidrescu atat de activ ; am putea fi malitiosi , si sa ne intrebam daca nu cumva cauza sta in aceea ca acest Siderescu inca nu-l cunoscuse pe Maiorescu Mai interesant de constat este, insa, faptul ca acei pantaloni ” negri, negri de tot” se potrivesc bine cu intentia poetului de a se face calugar. Legatura s-a facut de d-na Camelia Robe in timpul recitirii acestor informatii si cam tot ce urmeaza de aici inainte sunt constatari facute in grup, nu se mai stie de catre cine anume dintre cei care am citit ori ascultat marturiile. Numai pasajul referitor la cele 10 oua crude trebuie pus in legatura cu o informatie anterioara, aceea privind publicarea, de catre Eminescu, inca din 1878, in “Curierul de Iasi”, a traducerii din Al. Dumas denumita ” O baie calda in Egipet”. De aici se vede ca poetul era familiarizat - cel putin teoretic - cu obiceiul bailor turcesti : pe cele mai mari calduri apele foarte calde, incalzite din ce in ce mai tare pana aproape de temperatura fierberii, fac bine trupului. Poetul vrea sa vada daca in bazinetul sau de la baia Mitrasewski temperatura apei poate fierbe oul si, eventual, chiar sa manance ceva dupa opt ore de recluziune voluntara. Retinem ca abia acum “se realiza” aducerea pantalonilor celor negri, deci odata cu patrunderea in baie a grupului ce-l insotea pe politist. Am fi, adica, la capatul unor lungi bai fierbinti si discutii cu cei din jur pentru oua crude, haine etc. In Bucuresti politia scotocea sediul Societatii Carpatii, ii urmarea pe “carpatini”, Emile Galli se plangea in stanga si-n dreapta ca trebuie sa se exileze si va vinde “Independence roumaine” in graba, pe mai nimic , toata lumea era in alerta maxima iar Mihail Eminescu, ziaristul de la “Timpul”, se infunda in apa fiarta.

5. Intre puscarie si ospiciu

Daca pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a stat, probabil, vreo jumatate de ora, ar fi ca pe la 11 s-a aflat la Capsa unde s-a intalnit cu Grigore Ventura, pe la miezul zilei va fi ajuns la Cotroceni iar pe la orele 13, cand este canicula in toi, acesta l-a instalat in baie si a plecat sa anunte politia ca e nebun. Lipseste, din scenariu, drumul poetului la Societatea Carpatii, undeva pe str. Stirbei Voda, deasupra Cismigiului ( vezi actualul “Izvor Eminescu”). Aici s-ar fi ajuns continuand ruta de la Cotroceni spre Calea Plevnei dar poetul soseste la Baia Mitrasewski, care se afla pe Cheiul Dambovitei in jos, cam de unde incepe actualmente Calea Victoriei. Grigore Ventura il abate, asadar, de la scopul plimbarii, dar daca Eminescu nu merge la Societatea Carpatii vine aceasta la el. Intr-adevar, G.Ocasanu este vicepresedintele acestei societati iar ceilalti doi prieteni care-l insotesc sunt membri. Toti trei se plimba prin Bucuresti dupa Eminescu si aflam de ce, din acelasi proces verbal al politiei :” Am fost siliti sa-l imbracam in camisolul de forta si astfel l-am condus la institutul Caritatea , cu concursul d-lor : Ocasanu si Const. Simtion luand insa cheia de la usa baii. La Caritatea l-am confiat d-l dr. Sutu , rugandu-l a-i da ingrijiri exceptionale.” Vedem clar ca numitul V. Siderescu nu si-a dat concursul la imbracarea in camisolul de forta. Dar mai observam o inadecvare flagranta : ce legatura are politia cu ospiciul de nebuni ? Politia ar fi trebuit sa-l duca pe Eminescu sau pe oricine altul la politie. De ce are, apoi, comisarul Niculescu in dotare acel “camisol de forta” ? In amintirea lui Vintila Rusu-Sirianu ( publicata, repet, de catre nepotul sau abia in anul 1967 ) se mai vorbeste de furgonul ospiciului, un fel de cotet pe roate tras de doi cai, unde Eminescu este bagat cu forta iar poetul striga de se cutremura vazduhul dupa ajutor. Rezulta fara dubii ca biletul de internare la nebuni a lui Eminescu se afla la C. Simtion , dupa cum se stabilise cu Titu Maiorescu ( acesta plecase cu trenul fulger in Europa chiar in aceasta zi, pe la orele dupa amiezei ) , ca acesta avea din partea doctorului Sutu furgonul, camasa de forta , probabil gardienii institutului si se asociase cu ceilalti ca sa-l convinga pe Eminescu sa-i urmeze. Nu vad cum s-ar fi putut intampla lucrurile altfel : vazand ca nu-l pot convinge, ca poetul se incapataneaza opt ore sa stea in baie, cei doi apeleaza la un amic neutru, probabil sincer, V. Siderescu si, cand acesta vine cu pantalonii cei negri ceruti de poet, intra toti impreuna cu el in baie. Intre timp ei au facut rost si de un politist.
Este posibil si urmatorul rationament : poetul, sau oricine in locul lui, ar prefera politia in locul casei de nebuni, pentru ca de la politie mai scapi, dar de “camisolul de forta”, mai va. Actul politaiului reda pana si atitudinea poetului fata de prietenii sai :” avea aerul de a fi speriat la vederea noastra in numar de 4-5 persoane, intre care si d-l Constantin Simtion. Am zis numitului Eminescu ca n-are sa sufere nici un dezagrement, ca trebuie sa se calmeze si drept raspuns se repede la amicii sai si la servitoarea baii imbrancindu-i pe usa, apoi, aruncandu-se in baia plina cu apa, stropea pe oricine voia sa-l scoata afara.” Poetul este, mai mult ca sigur, constient, stie ca este vanat de amicii sai pe care-i imbranceste inclusiv pe V. Siderescu ce-i venea cu pantalonii ceruti : constata, brusc, ca si acesta l-a tradat, aducand inauntru, odata cu el, urmaritorii. Vreo cateva ore bune poate nu chiar opt ore, cum ii declara ei politaiului, dar oricum pana ce trece caldura ingrozitoare din miezul zilei - C. Simtion incearca sa puna in aplicare planul facut cu Maiorescu, vezi mai sus, criticul consemneaza clar: “Potrivit intelegerii ( ce avusesem cu Simtion ) , i-am spus ca trebuie sa se duca la Simtion, pentru societatea Carpatii. Mi-a cerut sa-i dau 5 lei pentru trasura, si a plecat cu trasura acolo ( la Simtion). De acolo e vorba sa fie dus la dr. Sutu” . O singura “stridenta” apare in acest enunt ; expresia ” e vorba sa”. Dl. Ion Filipciuc este acela care a atras atentia, in mai multe studii ale sale, ca aceasta expresie se repeta aproape obsesiv in amintirile catorva prieteni ai lui Eminescu despre aceasta zi din viata sa. I. Slavici, de pilda, scrie ca Eminescu ” era vorba sa plece la Botosani” , in ajunul aceluiasi 28 iunie 1883 cand toata lumea buna, cum vedem ( inclusiv Slavici ) pleaca din Bucuresti parca pentru a lasa politiei loc sa-si faca treaba. Acest ” era vorba” al lui Slavici presupune o vorba vorbita anterior, un plan, un proiect facut cu cineva, intr-un grup si intr-un context. Acum, insa, in consemnarea lui Maiorescu, ce sens sa mai dam expresiei ? Vine la el mai intai mesajul de la d-na Slavici, apoi ” in curand” viitoarea gazda a lui Eminescu, C. Simtion si abia peste cateva ore Eminescu insusi. Acest ” e vorba sa fie dus la dr. Sutu” sugereaza o vorba vorbita in afara casei (si persoanei) lui Maiorescu, intre doamna in chestiune, domnul idem si, desigur, cei de la Societatea Carpatii care ramane consemnata in jurnalul lui Maiorescu. Poetul “trebuie sa se duca la Simtion pentru societatea Carpatii” acesta ramane un enunt obscur. De ce l-ar duce, la randul sau, Simtion la Societatea Carpatii pe Eminescu ?! Nu stia poetul unde se afla aceasta, sau avea nevoie neaparata de insotitor ?! De ce sa se afle el ( sau ei toti ) acolo tocmai cand trebuia inspectat sediul de catre politie ?! Ca sa le arate politistilor ca-si vad in mod pasnic de treaba ? Este posibil. De acolo, insa, dupa ce fac demonstratia de rigoare, Eminescu trebuie sa fie dus mai departe, la doctorul Sutu. Asta, daca presupunem ca el ar fi putut rezista , adica sa para in ochii vizitatorilor ca-si vede pasnic de treaba. Sau, poate trebuia compromis public la sediul numitei societati, cu politia de fata N-as insista, dar vedem cu totii cat de ascutita este, la ora de fata, aceasta teorie a conspiratiei, cum se cauta peste tot argumente. O discutie aplicata pe textele care exista nu cred ca poate sa strice.
Dar e monstruos ! Nu poate fi banuit Maiorescu de ipocrizie ; si daca ar fi, n-ar consemna asta in jurnal. Cum ne putem inchipui ca el, ca mentor, ar accepta sau ar gira chiar aceasta posibila compromitere publica a lui Eminescu pentru excluderea din viata publica ?! E aberant. S-ar putea ca Societatea Carpatii, unde trebuia totusi sa ajunga poetul, sa fie aceea care l-ar putea proteja de ingerintele politiei, ascunde in vreun fel. S-ar putea ca protectia stabilita pentru Eminescu, acel “e vorba” maiorescian, sa fi insemnat chiar aceasta recluziune la Sutu. In finalul procesului verbal, comisarul de politie noteaza senin :” l-am confiat d-l dr. Sutu , rugandu-l a-i da ingrijiri exceptionale.” Prin aceste ingrijiri exceptionale trebuie sa intelegem un regim privilegiat. Totusi, acolo il astepta pe Eminescu o camera numai a lui, platita de Maiorescu personal cu 300 lei pe luna, o chirie maricica. Acest scenariu ni se pare plauzibil. Trebuia doar ca lucrurile sa se faca discret :”Numai de s-ar face asta fara greutate !” cum noteaza criticul. In fond, rolul lui aici pare a fi acela de a lua legatura cu doctorul Sutu, cunoscandu-l mai bine decat ceilalti, fiind de conditie sociala oarecum apropiata ( iar din jurnalul lui Maiorescu rezulta ca erau buni prieteni inca de prin 1872 ).Maiorescu gireaza aceasta ascundere a poetului. Aceasta postura ni se pare interesanta pentru ca se va prelungi : in iarna, de Craciun, tot Maiorescu va gira editia de poezii a lui Mihai Eminescu. Apoi, poetul mai fusese internat chiar in primavara acestui an, 1883 ; e drept ca nu la doctorul Sutu, ci la Spitalul Brancovenesc, pentru altfel de boli decat de nervi dar nu stiuse nimeni, sau nu anuntase nimeni public aceasta internare. Ar fi putut sta si acum in liniste la doctorul Sutu pana ce trecea furtuna. Asta incercau, probabil, de vreo opt ore, sa-i spuna si sa-i ras-spuna amicii sai la usa baii in care se inchisese poetul. El isi pierduse, insa, increderea in ei, in toti sau aproape toti, rand pe rand sau impreuna - si ajunsese la concluzia ca trebuie sa se apere singur, sa se ascunda singur chiar in aceasta baie primitoare. Iar Grigore Ventura atata, probabil, de pe margine flacara calomniei, trecand prin carciumi si prin redactii unde povestea ce se intampla cu ziaristul de la “Timpul”. Nu degeaba Titu Maiorescu il considera, in jurnalul sau, ” nebun si indiscret” pe Ventura

6. Ein, Zwei : Polizei

Cu atat mai importanta mi se pare, in acest context, descoperirea d-nei Anca Orban, caci despre o descoperire este vorba. Pentru Societatea Carpatii eu ma informasem ani la rand din presa, marturii, monografii, din cartea de documente a arhivistului iesean Gh. Ungureanu dar mai ales din cartea d-lui Teodor Pavel ;” Miscarea romanilor pentru unitate nationala si diplomatia Puterilor Centrale” , vol. I ( 1878-1895 ), aparuta la Ed. Facla , Timisoara, in 1979. Studiul ilustrului istoric este completat de o masiva culegere de documente din arhivele de la Viena si din Bucuresti, reprezentand mai ales notele informative ale politiei secrete austriece privind viata politica romaneasca dupa Razboiul de Independenta. Citand-o pana la satietate in fata tinerilor teleasti care erau mai mult curiosi decat inclinati sa ma creada, in cele din urma am imprumutat cartea de la o biblioteca publica si le-am aratat-o, apoi le-am lasat-o s-o consulte. Drept este ca si eu am fost cam superficial cand am consultat-o prima data, la vremea documentarii mele. Aceste lungi rapoarte sunt editate in limba germana, iar in romaneste au doar un scurt rezumat, dupa obiceiul istoricilor de a oferi ” res gestae” la fiecare document. Eu am citit cu atentie aceste “regeste” - iar textul german l-am frunzarit numai, intelegandu-l aproximativ , desigur. D-na Anca Orban s-a apucat, insa, sa citeasca aceasta carte “nemteste”, adica rand cu rand, si la un moment dat a explodat cu un telefon de miezul noptii, citandu-mi urmatorul fragment pe care-l redau dupa carte :” Das Arangement leitet der Praesident der “Societatea Carpatii”, ein gewissen Segarceanu /Secasanu/, in OberUungarn geboren, dem als Vicepraesident Ocheanu / Ocasanu /zur Seite steht.Leitzterer studierte in Wien und Budapest, ist gleichfalls Siebenbuerger und verhielt (?) hier aus Dienste fuer die Geheim-Polizei.”. Este vorba de un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei ,despre adunarea din 4 iunie 1883 a Societatii Carpatii, de la Bucuresti. Semnatura expeditorului este indescifrabila, dar editorul intregeste in linii drepte numele lui Lachman, inginer, redactor dupa cate stim la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, urmarindu-l mai ales pe Eminescu. In context se numesc cei doi iar despre al doilea, acest G. Ocasanu de la 28 iunie 1883, din vecinatatea imediata a lui Eminescu, se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. Informatia nu este consemnata in rezumatul romanesc al actului, mie desigur ca mi-a scapat drept pentru care suport consecintele. Se stia ca Societatea Carpatii este “penetrata” de informatori, era banuit Grigore Ventura drept unul dintre ei dar ca chiar vicepresedintele ei sa fie spion austriac, asta nu se stia, nu se spera, nu se banuia. Iata, asadar, cine vine sa-l ridice pe ziaristul de la “Timpul” din baie, tocmai adjunctul directorului, tocmai prietenul de pana acum al poetului si de vreo cativa ani buni al politiei secrete vieneze. Doamna Anca Orban descopera “ceva” ce poate fi considerat cheia de bolta a intregii teorii a conspiratiei antieminesciene. Acest “ceva” se potriveste al naibi de bine cu “dosariada” noastra actuala in speta, se potriveste cu aceia dintre noi care au fost urmariti si turnati tocmai de cei mai buni prieteni. “Securistul din dosar” era G. Ocasanu
In principiu, tocmai aceasta potrivire cu actualitatea ma face sa am indoieli ca ar fi chiar asa. Vorba lui Noica :” Daca nu m-ai fi gasit nu ma cautai” imi sta pe limba. Piesele, adica, se inlantuie una dupa alta in mod logic, dar ceva pare ca nu se leaga, acest aer de actualitate stringenta este suspect. Sa acceptam, insa, evidenta si vom vedea ce este, daca este ceva, dedesupt.
A urmat, asadar, ceea ce se poate numi o tratare exemplara a unei informatii noi, naucitoare. Mai intai, d-na Anca Orban a convocat, cu autoritatea d-nei Camelia Robe, redactia de limbi straine a televiziunii si a cerut o traducere avizata din limba germana a textului. N-as insista asupra acestor “amanunte” daca nu mi s-ar fi subliniat, de fiecare data, prin ele, ca eu insumi trebuia sa procedez intr-un fel oarecum analog. Acest repros ca n-am procedat ” comme il faut” m-a insotit des de-a lungul carierei mele eminescologice ; m-am multumit sa zambesc aratand cu degetul spre prima editie a “Vietii lui Eminescu” de G. Calinescu, aceea care nu are nici o nota de subsol si cerand, la randul meu, ragaz, sponsori etc. pentru o eventuala editie a doua a cartii mele. Nici nu ma intereseaza, de fapt, o completare cu subsoluri sau o recitire a documentelor citite o data : de vreme ce eu consider ca o biografie este un roman, adica literatura artistica, mi-e indiferent cum o construiesc, cu sau fara note de subsol, si pe cine conving.
Dincolo, insa, de ce cred eu despre mine, a trebuit sa tratez acest act de arhiva impecabil-stiintificeste. Am mers, asadar, la Arhivele Statului si le-am aratat doamnelor microfilmul. Este o adevarata minune ca avem acest fond de documente vieneze ; schimburile noastre stiintifice cu istoricii austrieci ne pun in posesia unei comori de informatii. Amintesc ca nu avem, inca, acces la documentele similare din multe alte arhive. Fata de bunavointa neprecupetita a unei arhive, cea vieneza, ar fi cu totul deplasat ca noi sa dispretuim proceduri stiintifice - poate cam simpliste, intr-adevar. N-au decat sa vina altii sa descifreze intregul fond de documente ( domnul editor a facut o selectie destul de cuprinzatoare, dar o selectie numai ), generatiile mai tinere sunt asteptate in mod special. Inteleg sa mi se impute mie personal ca in cutare fragment de act, un loc din cele cateva sute pe care le tratez, trec mai pe deasupra lucrurilor. Inteleg, insa, ca cine imi reproseaza asta si apoi reconsidera fragmentul respectiv sa continue , sa treaca la alt loc si apoi la altul, pana le parcurge pe toate. Cine s-ar putea supara ca , dupa ce a facut o partie, merg altii pe ea ? Nu de aceea facem drumuri, poteci, poduri si punti, ca sa se treaca pe ele ?!
Revin la arhiva. Asadar, tristete : nu se poate descifra exact cuvantul dupa care editorul a pus semnul intrebarii, acel presupus ” verhielt” . Iarasi tristete : numele celor doi sunt chiar ca in carte : Segarceanu si Ocheanu. La intrebarile repetate ale tinerilor mei colaboratori :” Pe ce se bazeaza dl. editor cand pune in paranteze drepte numele Secasanu si Ocasanu?” ; ” De unde stim noi ca este una si aceeasi persoana ?” ; ” Cum putem da pe postul TVR1 o informatie neverificata temeinic ?” , “De ce nu ne spune ca Ocasanu era agent secret ?”etc. am raspuns, mai intai, ca nu e cazul sa verificam noi profesorii universitari, ca autoritatea editorului este o baza suficienta, apoi ca era datoria mea sau a recenzentilor lucrarii sa faca legaturile, in fine ca e singurul loc unde apare consemnat ca G.Ocasanu era spion, sa-i mai dam o sansa, poate se inseala informatorul In privinta numelui, am oferit, apoi, eu insumi argumente logice: informatorul german stie ceva romaneste si intelege ca numele “Ocasanu” vine de la “ochi”, “oaches” deci il reda “Ocheanu”.
Revin, acum, dupa ce am vazut filmul d-nei Camelia Robe care se bazeaza puternic pe rolul de spion al acestui Ocasanu. Se citeste, mai mult ca sigur, tot nemteste : O-che-a-nu, si trebuie neaparat sa facem legatura - desigur, in ordinea comparativ metaforica a lucrurilor - cu scrisoarea Liviei Maiorescu din 21 octombrie 1883 catre Emilia Humpel despre plecarea lui Eminescu la Viena. Imbarcat in tren impreuna cu Chibici-Ramneanu si un functionar al stabilimentului lui Sutu, poetul este foarte vesel si, cand vede alti prieteni venind sa-si ia la revedere de la el, il priveste pe Titu Maiorescu printr-un ochean imaginar, facut din palmele mainilor, si exclama :” Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiratie si acolo marea domnisoara!” iar apoi, cand trenul se pune in miscare, striga de mai multe ori :”Argus!” . Am sugerat de mai multe ori ca este vorba de baronul von Mayr, ambasadorul Austroungariei la Bucuresti si cel care a organizat politia secreta din jurul Societatii Carpatii si al lui Eminescu personal. Robert Mayer este numele unui savant german citat des de Eminescu, dar in contextul plecarii sale nu-si prea are locul. Dl. profesor Mihail Ciurdariu nici n-a vrut sa auda : despre savant este vorba. Acum, cu aceasta noua legatura, trebuie rediscutata posibilitatea. Poate ca Livia Maiorescu a inteles gresit, poate ca Eminescu insusi confunda numele celor doi insa , pe de alta parte, “Argus” este , in mitologie, paznicul cu 1000 de ochi al lui Io, este simbolul supravegherii in general, al politiei secrete. Poetul insusi striga cuvantul “conspiratie” pe peronul Garii de Nord - si, iata, face mainile ochean, simbolizeaza, “mimeaza” numele acestui Ocheanu Ocasanu din conducerea Societatii Carpatii care l-a pus in camisolul de forta. Mai pot sa amintesc si de numele de familie ” Ocheseanu” ( dupa dictionarul lui Iorgu Iiordan , dar si dupa purtatori ai acestui nume care-mi sunt cunoscuti ).Acestea toate se pot constitui intr-un buchet de argumente rezultand din legaturile ce se fac intre lucruri. Procedeul imi aduce aminte de o maxima a lui Eschil, care m-a marcat la inceputurile mele intelectuale :”To gar topazein tou saf’ eidenai dixa” , “faptul de a trece din loc in loc este diferit de acela de a vedea clar intregul”. Asta mi se pare a fi conditia esentiala a oricui va face biografia lui Eminescu : se va hrani mai mult din legaturi, din treceri de la un loc la altul pe carari clar indicate si va avea la indemana foarte putine date certe, documente, etc. Tocmai de aceea insist sa se dea credit autoritatii, adica celui care editeaza primul un act, celui care descopera primul o legatura, etc.
In situatia data, in faza a treia a discutiilor ofer, pentru ca nu sunt crezut, adresa editorului luata de pe INTERNET dar refuz sa vorbesc eu insumi cu dansul, sa-i cer argumentele, si rog ca oricine ar fi cel care da telefon sa fie foarte, foarte prudent. Nu stiu cum injura ardelenii dar am constat ca, a doua sau a treia zi dupa consumarea acestei faze a informarii prietenilor mei, a ramas de la sine inteles ca Ocheanu este Ocasanu, ca este chiar vicepresedintele Societatii Carpatii , spion fara nici un dubiu si toate celelalte.
Ramane, asadar, cum s-a stabilit prin descoperirea d-nei Anca Orban : si G. Ocasanu era spion austriac. Lucrurile se aranjeaza spre configurarea unei conspiratii bine puse la punct. Personal, raman la concluzia de acum 2o de ani : boala lui Eminescu a fost reala, caderea sa s-a petrecut pe fondul unei crize. Am argumente in plus : de doua ori, in scrisori catre Veronica Micle editate abia acum, la anul 2000, poetul ii spune prietenei sale ca este foarte obosit si i-ar trebui atentie ! sase luni de zile de odihna ca sa-si revina. Nu o data, de doua ori. Iar dupa 28 iunie 1883 ii vor trebui, intr-adevar, sase luni de zile ca sa se inzdraveneasca. Sunt chiar inclinat sa cred ca Eminescu a mai avut acest interval de sase luni indisponibile, peste care prietenii au asternut cuvenita tacere. Acum, in podul verii lui 1883, nu s-a mai putut tine tacere, situatia politica exploziva a complicat consensul in jurul ziaristului, toti s-au dezis de el, lumea s-a debarasat de Eminescu exact cum ar zice un eseist de azi ca zic in sinea lor poetii gelosi : ca de un cadavru din debara. Este soarta moralistilor excesivi, de la Esop la poetul nostru si pana la noi si, desigur, si dupa noi.

7. Post scriptum : Eminescu si varsta sacrificiala

Am vazut, in fine, filmul d-nei Camelia Robe de la TVR1, 5 octombrie 2006 - adica cea a iesit din imbinarea imensei documentatii facute . Cred ca el anunta o regizoare in frumoasa ascensiune. Taietura cinica a discursului lui Andrei Gheorghe este de natura a castiga adeziuni . Este locul, aici, sa ma delimitez de viziunea regizorala intr-un singur punct. Am insistat pe parcursul acestei documentari ca Eminescu trebuie inteles ca ziarist angajat politic intr-un partid, mai clar chiar : ca unul dintre capii partidului conservator. Filmul insista ca poetul ii cearta in egala masura pe liberali si pe conservatori, dand exemplul prietenilor sai junimisti care acum, in mai-iunie 1883, s-au aliat cu liberalii si pe care ziaristul de la “Timpul” nu mai conteneste sa-i critice. Acest mod de a pune ( si rezolva ) problema este pagubos si duce la reductionism, la o viziune in alb-negru, alb fiind numai el, ziaristul de la “Timpul”, iar negru, tot imprejurul sau de suflete. Eu pornesc, in acest caz, chiar de la documente. Este vorba chiar de Titu Maiorescu, din a carui “Istorie contimporana a Romaniei” citez :” Dar Manolache Costaki inceteaza din viata la 7 septembrie 1880, si la 2o decembrie se alege Lascar Catargi prezident al Clubului. In aceasta constituire mai normala , comitetul dirigent al Partidului Conservator se compune la invceputul anului 1881 , pe langa Catargi, din generalii Florescu si Manu, Al. Lahovari, T.G.Rosetti, Printul Al. Stirbei, Menelas Ghermani, Gr. Triandafil. Gr. Paucescu, P. Teulescu si autorul acestei scrieri. Organul partidului este Timpul, sub redactia lui Mihail Eminescu.” Nu stiu de ce trebuie sa ne facem ca nu mai stim ce inseamna un organ de presa al partidului. Si-l imagineaza cineva pe redactorul sef al “Scinteii” de pe vremuri ne membru de partid ba, inca, si mai mult : ne comunist, adica impartial ca tot romanul, criticand si in stanga si in dreapta ?! Iar daca acest argument nu este suficient, amintesc de editorialele “Romanului”, ziarul partidului liberal, unde Eminescu este numit de cateva ori intre capii partidului conservator. El elabora doctrina conservatorismului romanesc ( mai bine i-am zice “conservatism”, cum va spune Nicu Filipescu pe la 1894, mai adecvat si scapand de semantismul acesta al “conservei”) , era un conservator teoretic, participant la sedintele partidului, prezent la dezbaterile parlamentului, in clubul partidului. In 1883 el ramane intre conservatorii autentici, alaturi de Lascar Catargiu, Al. Lahovari, M. Kogalniceanu etc. si cere, impreuna cu acestia, ca regele sa invalideze alegerile din mai castigate lejer dar cu multe ingerinte de catre liberali. Titu Maiorescu, insa, impreuna cu alti junimisti, trec de partea liberalilor bucuresteni. Politic, Eminescu este despartit de acesti junimisti si in polemica necurmata cu liberalii. Lucrurile sunt destul de complicate si nu e locul, aici, sa le limpezim : ne-ar lua mult spatiu. Amintesc doar ca este vorba de o confruntare de idei practice , adica de politicianism, in care Eminescu intervine cu o viziune teoretica intransigenta. In fond, lupta momentului, de la rege pana la guvern, era aceea de a atrage intelectualii moldoveni in actul de conducere a tarii. Dupa ce au pierdut alegerile din 1876, conservatorii ( in marea lor majoritate moldoveni sau castigati de ideile conservatoare ale moldovenilor ) devin unul cate unul individualitati, cetati singuratice. Partidul liberal nu are aderenta in Moldova, desi I.C.Bratianu da bani multi pentru organe de presa, desi reuseste o injghebare liberala la Iasi prin Vasile Conta. Regele insusi este foarte preocupat de atragerea moldovenilor la guvernare si scrisorile sale din volumul amintit la inceputul acestor randuri sunt suficient de edificatoare. Cateva citate : ” Partidul conservator este amenintat cu dizolvarea, cele mai bune elemente s-au oferit guvernului, fanaticii parasesc tara sau se retrag bombanind la mosiile lor si renunta la lupta !” ( 11 / 23 iunie 1881 in perioada cand Eminescu era foarte activ la “Timpul”, deci teoretic doctrina conservatoare se desfasura si se intarea) ;” Conservatorii sunt perceputi ca fiind in dizolvare prin retragerea celor mai bune forte : P.Mavrigheni / numit inca din primavara ministru plenipotentiar la Roma in locul lui N. Kretzulescu / si P.P. Carp . Achizitia celui din urma, ca ministru plenipotentiar la Viena / nov. 1882/ este deosebit de pretioasa, caci odata cu el intra in partidul de guvernamant o factiune cinstita si capabila din Moldova / junimistii /.” ( 2 / 14 nov. 1882 ).Tot la Titu Maiorescu vom apela pentru a intelege mai clar situatia politica a momentului : criticul arata ca in Europa erau preponderent la putere conservatorii, Romania ramanand, prin liberalismul ei, cam singulara. Este si motivul pentru care I.C.Bratianu are nevoie de ambasadori din randul conservatorilor care aveau un dialog mai simplu, pe orizontala, cu restul continentului politic ( si care erau, in genere, om cu om discutand, mult mai bine instruiti si motivati teoretic).
Nu insist, tot din lipsa de spatiu. Rezumand rezumatele , ca sa zic asa, polemica lui Eminescu la “Timpul” reprezinta expresia unui conflict intre moldovenii care au facut si resimtit sacrificiul Unirii de la 1859 si politicianismul oltean care a fost beneficiarul acestui sacrificiu. Caz dupa caz, victimarium-ul ziaristului de la “Timpul” se compune din oameni politici olteni ori munteni ia cand este vreun moldovean intre ei ( cazul lui Vasile Conta , de pilda ) este aspru criticat ca a acceptat “pita lui Voda”. A se vedea, in fond, monumentele din Cimitirul Belu : personajele ziaristicii eminesciene sunt acelea care vegheaza ruinele devenite intre timp. Poetul nu cere decat un lucru de bun simt : compensatie pentru Moldova care si-a sacrificat capitala, parlamentul, clasa boiereasca, functionarii in numele Unirii. Promisiunile nu fac o compensatie reala. Iar realitatea politica a momentului este ca guvernele, mai ales cele liberale, se cam dezintereseaza de jumatatea de la rasarit as tarii. De aceea este, in fond, si acceptata morala aspra a ziaristului Eminescu : toti inchid ochii pentru ca stiu ca asa este, omul acesta are dreptate.
Este, in fond, vorba de acele “furii sacre” eminesciene, cum le numea Cioculescu si care nu sunt departe de discursurile aspre ale profetilor : toti, fara exceptie, isi cearta poporul , conducatorii, cer masura, dreptate, pedeapsa. Or cum se scapa cel mai simplu de un profet care devine agasant ? Vezi cazurile similare. Amintesc, doar, ca la 28 iunie 1883 Eminescu avea frumoasa varsta de 33 de ani, varsta lui Ahile, a lui Alexandru Macedon, Ioan Botezazorul sau cheia de bolta a sacrificiului uman, in fata caruia toti ceilalti sunt imitatii anticipatoare sau evocatoare a lui Crist.
Aceste chestiuni ne fiind incluse in documentarul d-nei Camelia Robe, eu, pentru ca le resimt ca arzatoare si necesare, si pentru ca in cartile mele le pun, tin sa le amintesc aici in chip de delimitare fata de viziunea regizorala a acestui film.

N.Georgescu