Comentind in saptaminile din urma antologia Detractorii lui Eminescu, alcatuita si prefatata de Al. Dobrescu, mi-am reamintit de o carte aparuta in anul 2000 Anul Eminescu la a carei lectura am trait sentimente dintre cele mai contradictorii.
Este vorba de Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului, a lui Calin L. Cernaianu, volum consacrat, in fond, unei zile nefaste, 28 iunie 1883, ora 18,30, ziua (si ora) cind Eminescu a fost scos de la baia Mitrasevski, pus in camasa de forta si internat in stabilimentul doctorului Sutu. Interogativa, febrila, confesiva, cartea lui Calin Cernaianu nu te poate lasa indiferent, chiar daca ea abunda nu doar in prezumtii si scenarii, unele plauzibile, ci si in “rautati intru totul gratuite”.
Teza lui Cernaianu nu este noua: anihilarea temutului gazetar de la Timpul, care incepuse sa-i sperie nu doar pe liberali, ci si pe conservatori, al caror organ era ziarul, Eminescu fiind un spirit incoruptibil, incomod pina la intolerabil pentru cohorta politicienilor, de orice culoare ar fi fost ei. Suna poate prea retoric, dar nimic mai firesc decit a spune ca pentru prim-redactorul ziarului Timpul nu exista decit un singur partid: cel care ii avea ca membri pe toti romanii, indiferent de teritoriile unde acestia se aflau.
Cernaianu purcede la o laborioasa ancheta pe baza de documente, dar si la o noua interpretare, fie a marturiilor contemporanilor lui Eminescu, fie a unor articole sau insemnari ale acestuia, fie chiar a unor biografii, incepind cu Viata lui Mihai Eminescu a lui G.Calinescu si terminind cu cea semnata de Nicolae Georgescu. Sedus de subiect, autorul-anchetator nu mai are insa ragazul sa ia distanta. Se adinceste atit de tare in “tenebrele istoriei”, ca sa reproduc sintagma de pe coperta volumului, incit nu se poate ca perspectiva sa nu i se intunece uneori. De pilda, in ceea ce priveste biografia scrisa de Calinescu, Calin Cernaianu cade cam in aceeasi eroare pe care o facea pastrind proportiile Serban Cioculescu fata de Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, la aparitia ei, in 1941. Toate criticile formulate de Cioculescu atunci erau juste, dar, asa cum observa Alexandru Paleologu intr-un interviu pe i-l luam cu multi ani in urma, ele nu “erau in chestie”. Viata lui Eminescu pe care o datoram lui Calinescu nu este doar o biografie, ci si povestea unui mit. Or, biografii miturilor nu ramin la procese-verbale, protocoale medicale, denunturi la Politie etc, desi, fireste, nu le ignora. Calinescu nu era un arhivar sau un alcatuitor de dosare.
Calin L. Cernaianu pune in discutie, intre altele, relatiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu, suspectindu-l pe criticul de la Junimea de nesinceritate, de neloialitate si, in ultima instanta, de sacrilegiu. Semnaleaza, de pilda, neglijenta impardonabila in editarea Poesiilor. Insinueaza ca politicianul Maiorescu avea o atitudine de la superior la inferior fata de Eminescu, pe criterii de pozitie sociala, dar era, totodata, si gelos. Mai grava este acuzatia ca Maiorescu nu ar fi fost pentru Eminescu ocrotitorul dezinteresat de care se tot vorbeste de peste 120 de ani. Nu se poate sa nu te intrebi, impreuna cu Calin L. Cernaianu, de ce a fost nevoie ca acela in care chiar Maiorescu a vazut “cea mai inalta intruchipare a intelighentiei romanesti” sa fie supus umilintei subscrierilor de ajutor. In timp ce elevele Scolii de Arte Frumoase din Iasi deschideau liste de ajutorare a poetului, la 10 aprilie 1887, Premiul Nasturel-Herascu, al Academiei, in valoare de 4.000 lei suma foarte mare la acea vreme ii era dat lui… Iuliu I. Rosca, pentru doua drame. Cernaianu respinge ca fiind total neadevarata imaginea unui Eminescu total dezinteresat de bani, de conditiile materiale in care isi ducea viata.
Constantin Coroiu