Adevarata cauza a inlaturarii lui Eminescu din viata public

Momentul 28 iunie 1883, zi de hotar in viata lui Mihai Eminescu, a fost cercetat in ultimul timp cu sarg, pe toate fetele, de multi biografi.

In acea zi torida de vara, viata politica romaneasca era marcata de gesturi fara precedent: a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului ” Independance Roumaine”, sub acuzatia ca ar fi cauza scandalului diplomatic in care a fost angrenata Romania, un alt indezirabil – Zamfir C. Arbore – a primit acelasi tratament, au fost devastate sediile unor organizatii ale iredentei romane, s-a declansat prigoana impotriva activistilor de peste munti.

Nicicand o zi mai incarcata de evenimente: Austro-Ungaria recurge la retorsiunea relatiilor sale diplomatice cu Romania (se pare ca timp de 48 de ore au fost suspendate), Germania ameninta cu razboiul (Bismark transmite o depesa amenintatoare lui Carol I), autoritatile scoteau in afara legii “Societatea Carpatii”, dand satisfactie baronului Von Mayer, consulul Austro-Ungariei in Bucuresti iar vocea lui Mihai Eminescu este redusa la tacere.

P.P.Carp, prezent la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, il implora pe Titu Maiorescu, de fapt ii comunica un imperativ politic: anihilarea incomodului ziarist de la Timpul ( “Mai potoliti-l pe Eminescu”).

In timpul negocierilor ce au precedat incheierea acestuia, Junimistii (prin Petre Carp, in special), au inteles ca incheierea Tratatul Secret de alianta intre Romania si Austro-Ungaria, Italia si Germania (acesta a fost semnat in 1883, la 18/30 octombrie, de catre ministrii de externe ai Romaniei si Austro-Ungariei, D.A. Sturdza si Gustav von Kalnoky, in aceeasi zi aderand la el si Germania) era conditionata de indeplinirea anumitor conditii prealabile, printre care si inlaturarea cu orice pret, prin orice mijloace, a indezirabililor.

Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocandu-se ratiuni politice. Impotriva sa, o actiune de ordin violent era exclusa. Trebuia “izolat” intr-un spital de boli nervoase; era plauzibil si mult mai eficient.

Ca urmare a aderarii la acest tratat, autoritatile de la Bucuresti erau obligate sa se alinieze politicii promovate de Austro-Ungaria in aceasta zona a continentului. Totodata, Romania nu mai putea sa-si manifeste interesele legitime in raport cu Ardealul. Prin semnarea Tratatului, Romania intra in sfera de influenta a Puterilor Centrale.

Astfel, ardelenii erau parasiti in mod las, dupa ce, timp de un deceniu, revigorasera cultural viata bucuresteana. In plus, pe langa actiunea culturala, ei erau cei mai motivati in plan politic, militand pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile natiei romane asuprite. Or, blestematul de tratat anihila, dintr-un foc, toate actiunile patriotilor ardeleni, interzicandu-le sa lupte pentru interesele lor cele mai arzatoare.

Dupa cum bine s-a spus, Ziua de 28 iunie este ziua infrangerii luptei lor pentru Transilvania dar si inceputul campaniei duse de unii singuri, peste munti.

Astfel, convins de tradarea politicienilor regateni, Ioan Slavici paraseste capitala tarii, in 1883, si intemeiaza “Tribuna” (1884), in jurul careia se coaguleaza fortele militante pentru Ardeal. Dupa inca un deceniu, Miscarea Memorandista isi incheie lupta, in 1894, cu un rasunator proces, ale carui ecouri au facut senzatie mai mult in Europa decat la Bucuresti.

Atunci, in acea decisiva zi de 28 iunie 1883, se petrec o seama de evenimente minutios regizate, avand ca scop acreditarea ideii ca dementa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viata publica a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile aliantei cu Puterile Centrale.

Asadar, incomodul Eminescu trebuia inlaturat, dand astfel satisfactie numerosilor sai adversari, atat din interiorul dar si din afara tarii. Motive erau destule: Eminescu este cel care a infierat coruptia politicienilor romani in afacerea soldata cu comisioane grase a concesiunii de cale ferata Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea – toti asistati de avocatul Titu Maiorescu !

Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale si alte entitati interne sau externe. Astfel, in 1879, acesta publicase in ziarul “Timpul” studiul intitulat “Chestiunea evreiasca” (numerele din 24 mai, precum si 12,13 si 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra caruia Romania trebuia sa vegheze, tinand cont de conditionarile impuse tarii noastre de catre puterile europene, ca moneda de schimb a recunoasterii Independentei.

La 5 august 1880, redactorul sef al ziarului “Timpul” declanseaza o incitanta campanie de presa in chestiunea dunareana (cea mai lunga campanie de presa), fapt care nu putea sa nu intereseze marile puteri ale Europei.

In sfarsit, chiar in preajma datei de 28 iunie 1883, Eminescu abordase o alta problema sensibila: prezenta catolicismului in Romania, in contextul unui moment istoric atat de complicat. Pentru a defini dimensiunea actiunilor deranjante ale lui Eminescu, in conjunctura deja existenta, amintim si plecarea sa la Iasi, la inceputul lunii iunie, ca trimis al ziarului “Timpul”, pentru a asista la inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare, dar si pentru a citi poezia manifest “Doina”. Sunt cunoscute detaliile privind imensul scandal iscat de ceremoniile din capitala Moldovei si modul cum au reactionat autoritatile.

Ultimul articol semnat de Eminescu in “Timpul”, aparut in ziua de 28 iunie (dar, dupa obiceiul vremii, datat 29 iunie 1883) era un violent protest la adresa incalcarii libertatii presei, a dreptului de libera exprimare, lansand un semnal de alarma impotriva masurilor represive luate de catre Bratianu si guvernul pe care il conducea.

De aceea, cu ziarul “Timpul” sub brat, Eminescu se duce la Titu Maiorescu, evident, nu pentru o vizita de protocolara. Nu vom insista asupra actiunilor intreprinse de Titu Maiorescu et comp. pentru internarea lui Eminescu la stabilimentul Dr. Sutzu, pentru ca ele sunt cunoscute si analizate indeajuns de mult in studiile dedicate acestei zile.

Se stie ca, in dimineata acelei fatidice zile, prima sotie a lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, cu un trecut destul de dubios (se casatorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un santaj: ar fi ramas insarcinata de el) si cu comportari reprobabile ( “Am luat ca sotie pe o femeie, cu care trebuie sa ma credeti nenorocit”, marturisire facuta la 30 octombrie 1875 de nefericitul sot intr-o confesiune scrisa, adresata lui Titu Maiorescu. Cf: D. Vatamaniuc, “Ioan Slavici si lumea prin care a trecut“, p.200) ii trimite lui Maiorescu o abjecta delatiune, consemnata in Jurnalul sau ca o justificare morala: ” Astazi, marti, la ora 6 dimineata, o carte de vizita de la d-na Slavici, la care locuieste Eminescu, cu aceste randuri scrise: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca foarte reu.”

In jurul orelor 10 a.m., Eminescu soseste in casa Maiorestilor, fara a da semne de manifestari anormale, asa cum te poti astepta din partea unui iresponsabil.

Are loc o discutie importanta, pe care insa mentorul Junimii nu o dezvaluie in totalitate in ale sale insemnari zilnice. Apoi, Maiorescu ii propune lui Eminescu sa mearga la “Societatea Carpatii”, pentru a se intalni cu Simtion, urmand sa analizeze cu acesta situatia creata.

Banuim ca, inainte de a pleca, Eminescu, expune un plan de actiune indraznet, ceea ce il ingrozeste pe Maiorescu.

Pentru a putea intelege faptele precipitate savarsite de Eminescu in cursul acelei zile, ar trebui sa raspundem mai intai la urmatoarele chestiuni preliminare: Era CAPSA unul dintre localurile favorite ale jurnalistului ? De ce a ales Eminescu sa mearga la CAPSA si nu la sediul Societatii “Carpatii” ?

La prima intrebare, este util sa rememoram cateva consemnari privind localurile, cafenelele si restaurantele frecventate de Eminescu in timpul sederii sale la Bucuresti.

Se stie ca Eminescu s-a stabilit in Bucuresti in 1877. Necasatorit, fara ajutor gospodaresc, obisnuia sa intre in birturi, berarii, restaurante, cafenele si cofetarii bucurestene pentru a manca frugal sau pentru a se intalni cu diversi prieteni ziaristi sau literati- dar si datorita faptului ca aceste localuri se aflau in apropierea sediilor redactiei la care lucra.

La inceputul activitatii sale de jurnalist, redactia ziarului “Timpul” era situata la Etajul I, in Palatul “Dacia”, de la intersectia strazii Lipscani cu Calea Victoriei.

In perioada octombrie 1877 octombrie 1879, redactia ziarului “Timpul ” a functionat pe Str. Academiei la nr. 19, in apropiere de Gradina “Union”, dar ziarul era cules in Tipografia Gregoire Louis, situata in Calea Victoriei nr.21, aflata in Casa Hristodor, vis Å• vis de Cofetaria CAPSA.

Ulterior, redactia functioneaza in str. Luterana, din primavara anului 1880 pana in octombrie acelasi an, cand se muta in Str. Covaci nr.14, iar din 3 martie 1881 se transfera in Calea Victoriei nr.102 (Casa Mandi), in apropiere de Cafeneaua Fialcowski si de Clubul Conservator (Casa Vanicu).

In perioada 23 aprilie 1882 – 2 iulie 1883, redactia se gasea in Str. Stirbei Voda nr.2, langa locuinta lui Slavici, din Piata Amzei, unde Eminescu era primit in gazda.

O parte dintre contemporanii lui Eminescu isi amintesc de prezenta Poetului, desigur, atunci cand avea bani, la Birtul Stefanescu, de la parterul Hanului “Kiriazi” (Strada Blanari nr.3, colt cu Strada Bacani), unde lua masa. Alteori, intra la Beraria si Cafeneua “Iordache”, din Str. Covaci nr.3

In mod cu totul intamplator, cand se intalnea cu vechi amici din tinerete, Eminescu intra la Bodeguta lui Dedu, de pe Bulevard, cinstindu-se cu botoseneanul Leon Nicoleanu, sau manca cu Slavici la restaurantul situat pe Str. Doamnei (Blanduziei), tinut de un machedon, pe nume Duro.

In general, Eminescu ocolea localurile frecventate de politicieni, ziaristi sau literati cu care acesta polemiza. Deci, la cafeneaua “Otetelisanu” nu prea se ducea, desi se afla vis Å• vis de redactia “Timpului”. Obligat insa de munca de comentator politic, Eminescu venea aici, foarte rar, mai mult pentru a citi sau copia, prin apasarea cu unghia, articolele din presa germana. In schimb, ii placea sa se duca in localurile frecventate de “gasca” ardelenilor: G. Ocaseanu, C. Simtion, Irimie Manole, N. Danielescu, N. Fagarasanu, Tit. Dunca, mai rar Anghel Saligny, adica la “Iordache”, pe Covaci nr. 3, la Fratii Mircea, langa Universitate, la “Enache”, pe Str. Academiei.

In 1882, Eminescu discuta cu compozitorul Alexandru Podoleanu si institutorul Elie Baican, la Restaurantul Cosman, la o halba de bere. Tot aici, criticul N. Petrascu il intalnea pe Eminescu, prin 1880-1881.

Un alt local frecventat de Poet in vremea gazetariei sale la “Timpul” este Coloseul Oppler, situat pe Calea Rahovei nr. 151, anexa a fabricii de bere cu acelasi nume. Acelasi local era vizitat de Eminescu si in ultima parte a vietii sale.

Eminescu nu ocolea, mai ales in zilele toride, si gradinile de vara, de pilda cea numita “Waldemar”, situata pe Calea Targovistei, in apropierea uneia dintre locuintele efemere, unde se intalneste cu D. Teleor.

Dar cel mai mult ii placea lui Eminescu sa intre la cafeneaua “Labes”, din hotelul cu acelasi nume, de pe strada Germana (Str. Stavropoleos nr.5), colt cu Lipscani nr.22.

Alte localuri situate langa redactia “Timpului”, cum ar fi cafeul-santant “Rasca”, de pe Academiei, sau “Union” nu erau frecventate decat foarte rar.

Intra destul de des la “Imperial”, situat pe Calea Mogosoaiei, insotit de Vlahuta iar in ultima parte a vietii, in 1888, de pilda, intra si in luxosul restaurant “Hugues”, situat tot pe Calea Victoriei.

Din amintirile si evocarile contemporanilor sai rezulta Eminescu intra extrem de rar in localul cofetariei CAPSA, caci atmosfera rafistolata si cosmopolita de aici nu-i placea. Nu vitupera el oare aerul cosmopolit promovat de acei “stalpi de cafenea”, scoliti din tinerete pe la Paris, mai mult pentru a sti cum trebuie legat nodul la cravata ? De fapt, Restaurantul CAPSA a fost inaugurat abia in anul 1886, iar Cafeneaua in 1891. Iata inca un argument pentru a ne intreba din nou: care a fost motivul real al prezentei lui Eminescu la Capsa, la 28 iunie 1883 ?

Eminescu protesteaza in sediul unei misiuni diplomatice straine !

Ne apropiem asadar de un adevar mai amplu, care arata ca Eminescu nu putea asista pasibil in fata masurilor fara precedent luate de guvernul Bratianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimistii sai ( “opozitia miluita”), nu-l putea sprijini in nici un fel.

In schimb, Eminescu stia destul de bine mecanismele Diplomatiei, el insusi fiind angajat timp de aproape doi ani (1872-1874) la Agentia diplomatica a Romaniei de la Berlin, unde a putut cunoaste modul in care se desfasoara misiunile de informare ale unui diplomat, precum si urmarile posibile ale unui raport diplomatic.

Deci, prezenta sa la CAPSA era cu mult mai importanta decat s-ar putea crede.

Din nefericire, date precise cu privire la evenimentele de la Capsa nu se cunosc, prima relatare a episodului petrecut la CAPSA aparand destul de tarziu in ziarul “Adevarul”, sub semnatura lui Alexandru Ciurcu (”Eminescu. Din amintirile mele” in nr.7937, din 17 octombrie 1911). Aceast articol reprezinta singura versiune cunoscuta asupra celor petrecute atunci. Este destul de ambigua si incompleta. Accentul cade mai ales asupra asa-zisei amenintari cu pistolul in incinta localului, potrivit relatarilor lui Grigore Ventura, care cauta o justificare cat de cat plauzibila a incalificabilului act al arestarii lui Eminescu. In realitate, gestul belicos al lui Eminescu dorea sa demonstreze ideea ca lui nu-i este teama de cei ce vor incerca sa-l ameninte sau sa-l aresteze. Un posibil martor ocular, Marie Obeline Vautier, sotia lui Grigore Capsa, invocata ca fiind persoana amenintata cu pistolul, nu mentioneaza acest episod in cartea sa de memorii, publicata la Paris, in anul 1909.

Totusi, abia in ultimii ani, unii autori, in special Theodor Codreanu, sugereaza ca prezenta lui Eminescu la CAPSA ar avea cu totul alt scop:

“Banuind ca nu e in regula, Eminescu nu s-a dus la “Carpatii” direct. A tras la CAPSA, unde spera sa intalneasca alti confrati carora sa le aduca la cunostinta cele ce faceau in acea zi guvernul si curtea regala.”(Theodor Codreanu , “Dubla sacrificare a lui Eminescu“, Ed. Serafimus, Brasov, 1999, p.125). Autorul se apropie foarte mult de adevar, dar numeste doar una dintre tintele demersului lui Eminescu si anume – Curtea Regala.

Asadar, la CAPSA Eminescu il intalneste pe Grigore Ventura, impreuna cu care are o discutie aprinsa. Se creeaza o agitatie de nedescris. Este ceea ce vrea, de fapt, insusi Eminescu.

Momentul culminant este atins prin exclamatia, atribuita de Ventura protestatarului: “Si la toate acestea nu este decat un leac: sa impusc pe rege” . Apoi, Gr. Ventura ii propune sa mearga la Cotroceni, dar ajungand acolo, nu este primit de Rege, astfel incat, acelasi Grigore Ventura ii sugereaza lui Eminescu sa faca o escala la baia Mitrashewski. De ce aici? Simplu ! In planul arestarii fara incidente a lui Eminescu, baia publica era singurul loc in care acesta era nevoit sa intre fara a avea asupra sa arma de aparare. Banuim ca Poetul a fost incuiat, pentru a fi sigur ca nu va pleca mai devreme de venirea celor ce urmau sa-l imobilizeze. Altfel, in oricare alt loc, cine stie ce s-ar fi putut intampla, daca Poetul ar fi opus rezistenta.

Apoi, Ventura il paraseste. Anunta imediat Politia ca trebuie sa ridice un “nebun”. Ii informeaza pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv.

Acestia stau de vorba cu Poetul, care, oribila crima, lasase apa fierbinte sa curga siroaie.

In ce tara din lume, pentru risipa de apa trebuie sa arestezi un ziarist? Pentru ce motiv legal, daca nu pentru unul secret, Politia inventariaza bunurile personale si perchezitioneaza domiciliul unui ziarist, rasfoind carti si manuscrise, care sunt apoi sigilate ?

Procesul Verbal intocmit cu aceasta ocazie este relevant, demonstrand ca actiunile Poetului sunt urmarite pas cu pas, cautandu-se dovezi incriminatoare privind un eventual document scris, care sa-l acuze pe Eminescu de cine stie ce complot. Nu era o noutate, mai ales ca el mai avusese de-a face cu autoritatile romane (judiciare, in primul rand) dar si cu serviciile de informatii straine.

Membru al catorva organizatii cu caracter subversiv si antidinastic din Bucuresti ( cum era “Romanismul”, organizatie care repudia aducerea lui Carol I in tara, unde Eminescu figureaza ca membru cotizant inca din 1869, sau “Orientul”) dar si din Viena ( “Romania” si “Societatea Literarie si Sciintifica”, unificate mai apoi sub numele de “Romania Juna”, organizatoarea sarbatorilor studentesti de la Putna, din 1871) Eminescu este considerat un dizident periculos.

De altfel, la data de 14 martie 1876, cand Eminescu tine la Iasi o prelegere intitulata “Influenta austriaca asupra romanilor din Principate”, acest fapt este semnalat prompt in raportul lui Hans Wenzl, consulul austriac din Iasi, care il informa pe contele Iulius von Andrassy, ministru de externe la Viena, asupra continutului de idei al acestei comunicari. Mai mult, diplomatul traduce in limba germana textul studiului, publicat intre timp in “Curierul de Iassi”, si-l trimite in anexa pe langa amintitul raport. Acest moment indica faptul ca Eminescu intra in atentia agentilor serviciilor secrete austro-ungare.

Se afirma ca urmarirea lui Mihai Eminescu de catre agentii secreti ai puterilor straine a inceput inca din anul 1876, printr-un agent evreu F. Lachman, aflat in solda Ambasadei Austriei de la Bucuresti.

La 7 iunie 1882, deci cu un an inainte ca Eminescu sa fie anihilat, ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, transmitea un raport secret despre Eminescu, urmarit pentru activitatea sa de la “Societatea Carpatii” si banuit de uneltire impotriva Imperiului, in vederea unirii Transilvaniei cu tara mama:

“Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs o intrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa sigura, am fost informat despre aceasta intrunire. . . S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari.”

Societatea “Carpatii”, infiintata la inceputul anului 1882, tot la 24 Ianuarie, ca si “Romanismul” (a se intelege prin aceasta si conotatiile republicane) avea totodata caracter iredentist impotriva Imperiului Austro-Ungar. Ea numara multi membri, in toata tara: studenti, gazetari, comercianti, indeosebi transilvaneni. Atras de prietenii sai ardeleni, cativa dintre ei colegi de gazetarie – Slavici, Teodor Nica, G. Ocasanu, G. Sacasanu, N. Oncu, N. Droc-Barcianu, A.Ciurcu, Corneanu si altii -, Eminescu se inscrie de indata in aceasta organizatie conspirativa. Dintre toti, cel mai apropiat era Simtion, cu care se vizita zilnic la “Timpul” si care il imprumuta cu bani.

Rezumand cele de mai sus, credem ca raspunsul logic, care elucideaza motivul prezentei lui Eminescu la Capsa este acesta:

Eminescu nu a venit intamplator la CAPÅžA, intrucat ziaristul urmarea un scop mult mai inalt: el dorea sa se intalneasca cu ministrul american la Bucuresti, dr. Eugene Schuyler, pe care il cunostea personal si cu care se vazuse ultima data chiar la 23 iunie 1883, in casa lui Maiorescu.

Aici, Eminescu, avand sub brat ultimul numar din ziarul “Timpul”, cu articolul de fond dedicat libertatii presei, subiect extrem de sensibil pentru un diplomat si ziarist redutabil, in egala masura, de talia lui Eugene Schuyler, voia sa protesteze in mod vehement, in calitatea sa de membru al Consiliului de Administratie al “Societatii Presei Romane”, infiintata in februarie 1883, din care faceau parte 33 de gazetari, reprezentand periodicele importante ale vremii. Totodata, Schuyler trebuia sa fie informat in mod oficial asupra gravelor masuri luate de autoritati, diplomatii prezenti la Capsa urmand evident sa informeze prompt guvernele lor in legatura cu situatia de la Bucuresti.

Dr.Eugene Schuyler personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883

Putini stiu ca primul sediu al Legatiei SUA in Romania a fost CASA CAPÅžA, de unde se trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau si diplomati straini, nu numai cel american.

Incepand cu anul 1876, Grigore Capsa dezafecteaza Salonul Slatineanu si amenajeaza, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici si diplomatilor straini, printre ei si dr. Eugene Schuyler.

In Jurnalul lui Titu Maiorescu este mentionat numele acestui diplomat si ziarist in acelasi timp, cunoscator al limbii romane, ales membru de onoare al Academiei Romane, o personalitate care a influentat decisiv evolutia situatiei unora din tarile balcanice. Intelectual de mare valoare, Schuyler era desigur interesat de amplele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care il cunostea personal, si ale caror articole erau de mare folos pentru diplomatul american.

In anul 1883, in luna mai si iunie, Dr. Eugene Schuyler era la CAPÅžA, si avem dovada ca, in ziua de 23 iunie, Eminescu a avut o lunga convorbire cu acesta, acasa la Maiorescu: “Prea cald! Astazi la 6 1/2 la cina la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Ramas cu totii in cea mai placuta atmosfera pana 11 1/2″. (Titu Maiorescu, Insemnari Zilnice). Abordand situatia complexa din Peninsula Balcanica, Eminescu afirma ca ar dori sa invete limba albaneza. Informatia aceasta, scoasa cu abilitate din context, este mentionata de Maiorescu in insemnarile sale amintite drept o dovada a “nebuniei” incipiente a ziaristului rebel !

Daca Eminescu ar fi dat semne de nebunie, atmosfera nu mai putea fi “cea mai placuta” ! afirma pe bun temei adversarii teoriei alienatiei mintale a lui Eminescu.

Pentru a intelege rolul avut de acest mare diplomat si ziarist de peste Ocean in drama careia i-a cazut victima Eminescu, sa prezentam cateva date biografice sumare: Fiul lui George Washington Schuyler, Eugen Schuyler s-a nascut in Ithaca, New York, la 26 Februarie, 1840. A fost casatorit cu Gertrude Wallace. A absolvit in 1859 Universitatea Yale si Columbia Law-School in 1863. Dupa terminarea facultatii, s-a stabilit in New Heaven, sustinand un doctorat in domeniul filosofiei si psihologiei, dar si al filologiei moderne, in 1861. A fost cel dintai titlu de doctor in stiinte, acordat de o universitate din America.

Practica dreptul dar se dedica studiilor de literatura, mai mult ca hobby.

Inca din tinerete, Schuyler a fost atras de Rusia datorita unei intamplari: in timpul Razboiului Civil, el a vizitat o nava de razboi tarista, ancorata in portul New York.

Publicand articole despre Rusia si slavi in reviste si publicatii de interes general, a fost ales ca membru de onoare al Societatii Geografice Imperiale a Rusiei.

In anul 1866 intra in diplomatie, fiind numit consul al SUA la Moscova, in perioada 1867-1869, la Reval in 1869-1870, secretar de legatie la St. Petersburg in 1870-1876. In anul 1873, a efectuat o calatorie de 8 luni prin Rusia, Turkestan, Khokan, si Bukhara.

In anul 1876 devine Secretar de legatie si Consul General la Constantinopol. In timpul verii acelui an, a fost desemnat sa investigheze masacrele turcesti din Bulgaria, trimitand un raport extins guvernului sau. Cele prezentate de Eugene Schuyler au influentat substantial evolutia situatiei din aceasta parte a Balcanilor precum si pozitia marilor puteri fata de situatia din zona.

Doi americani, diplomatul si ziaristul Eugene Schuyler si jurnalistul Januarius MacGahan au fost primii care au alertat Occidentul, la mijlocul anului 1876, asupra atrocitatilor comise cu ferocitate impotriva civililor bulgari.

Razboiul Ruso Turc din 1877-1878 a fost o consecinta a repulsiei resimtite de puterile vest europene fata de brutalele masacre savarsite in Aprilie 1876 de catre turcii bas-buzuci la Koprivsita si Panagyuriste, la nord vest de Plovdiv. Aceste atrocitati au indarjit atat de mult pe occidentali impotriva turcilor incat, in Decembrie 1876, s-a organizat o Conferinta a reprezentantilor tarilor vestice la Constantinople, care a condamnat actiunile sultanului si a cerut independenta Bulgariei si Roumeliei.

In 1878 Schuyler a fost trimis la Birmingham in functia de consul, iar in 1879 a fost transferat la Roma in calitate de consul-general.

Bun cunoscator al situatiei din Balcani, in preajma declararii ca Regat a Romaniei, acesta primeste insarcinarea de reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Bucuresti, la data de 11 Iunie 1880.

La 13 August 1880, ministrul roman de externe si-a exprimat formal dorinta de a avea relatii diplomatice cu SUA, dar Schuyler si-a prezentat scrisorile de acreditare, abia la 14 decembrie 1880, intr-o audienta privata.

Apoi, la data de 21 decembrie 1880 este numit “Charge d’Affaires” (Insarcinat cu afaceri) si Consul-General la Bucuresti, prezentandu-si scrisorile de acreditare la 25 ianuarie 1881.

Deoarece Romania s-a proclamat Regat, dr. Eugene Schuyler si-a prezentat din nou scrisorile de acreditare, la 16 mai 1881, de data aceasta in calitate de Ministru Rezident-Consul General, fiind acreditat in aceasta functie si in Grecia si Serbia. Ca urmare, isi muta temporar resedinta la Atena.

In 1881 a fost autorizat de Secretariatul de Stat sa perfecteze si sa semneze un acord comercial si consular cu Romania si Serbia.

La data de 7 iulie 1882 este numit in calitate de Ministru Rezident-Consul General, la Bucuresti, prezentandu-si din nou scrisorile de acreditare, la data de 8 septembrie, 1882.

La inceputul lunii ianuarie 1883, Eugene Schuyler isi schimba din nou resedinta la Atena, dar revine in Romania, in cursul lunilor mai si iunie 1883, pentru a participa la ceremoniile consacrate proclamarii Regatului precum si pentru parafarea Tratatului Comercial dintre Romania si SUA.

Este rechemat de la post la data de 7 Septembrie 1884. Temporar a indeplinit si misiuni diplomatice la Cairo.

Dupa rechemarea in SUA, s-a dedicat studiilor literare. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane precum si membru al societatilor geografice din Londra, Rusia, Italia, si America, primind decoratii din partea guvernelor din Rusia, Grecia, Romania Serbia si Bulgaria.

A murit de malarie la Venetia, Italia la 16 iulie 1890 Este inmormantat in Cimitirul Protestant San Michele, din Venetia.

A publicat in reviste de specialitate din America si Anglia. A editat traducerea lui John A. Porter “Selections from the Kalevala” (New York, 1867); a tradus din Ivan Turgdnieff’ “Fathers and Sons” (1867) si L. Tolstoi: “The Cossacks, a Tale of the Caucasus” (1878); Este autorul lucrarii “Turkestan : Notes of a Journey in Russian Turkestan, Khokand, Bokhara, and Kuldja” (1876); ” Peter the Great, Emperor of Russia” (2 vols., 1884); si “American Diplomacy and the Furtherance of Commerce” (1886).

Revenind la evenimentele capitale din data de 28 iunie 1883, este destul de plauzibil ca Eminescu sa se fi dus la Capsa in speranta de a-l intalni pe acest influent personaj diplomatic, pentru a atrage atentia si altor diplomati straini, cazati aici, intr-un mod zgomotos, scandalos am spune, si a arata astfel ca nu intreaga opinie publica romaneasca aproba schimbarea radicala a politicii autoritatilor de la Bucuresti.

Un prieten al Romaniei pe care Eminescu nadajduia sa-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninta aceasta tara.

In concluzie, abordand subiectul “Eminescu la CAPÅžA”, credem ca am luminat doua chestiuni extrem de importante: a fost Eminescu prezent la Capsa, in fatidica zi de 28 Iunie 1883 ? si a doua: care a fost scopul prezentei sale la Capsa ?

Sustinem ca Eminescu a fost prezent la CAPÅžA, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, ci animat de o adanca Luciditate, in incercarea de a contacta un diplomat strain, pe marginea unui act politic important, cu urmari considerate de Eminescu extrem de grave.

Dr. Eugene Schuyler, personalitate cunoscuta pentru influenta sa majora in capitala SUA (la un moment dat se punea problema numirii sale in functia de adjunct al Secretarului de Stat american), dar si pe langa autoritatile din Anglia, Franta si, mai ales Rusia, avea posibilitatea, in opinia lui Eminescu, sa alerteze din nou Europa cu privire la faradelegile criminale ale bas-buzucilor politici de la Bucuresti, comise impotriva reprezentantilor oprimatei natii romane din Transilvania, asa cum facuse cu evident succes, cu cativa ani inainte, in cazul Bulgariei. De aici si spaima dusmanilor lui Eminescu fata de urmarile contactelor dintre acest inversunat opozant si diplomatul american.

Modul in care dr. Schuyler a reflectat situatia creata prin tratativele de aderare la Tratatul secret rezulta, fara indoiala, din telegramele transmise Departamentului de Stat, in perioada mai iunie – iulie 1883. In mod logic, dupa sechestrarea lui Eminescu intr-un azil de nebuni, nimic nu mai putea sta in calea Tratatului secret: motivand diverse scopuri, I.C. Bratianu s-a intalnit cu Bismarck, in iulie 1883, apoi Carol I si Bratianu, in august, cu imparatii Germaniei si Austro-Ungariei la Potsdam si, respectiv, Viena. Pe bazele acestor intelegeri secrete, I.C. Bratianu este liber sa sa intalneasca cu Bismarck la Gastein precum si cu ministrul de externe Kalnoky la Viena.

Intuitiv, putem afirma ca diplomatul american era constient, in calitatea sa de fin si avizat cunoscator al situatiei tarilor din Balcani, ca Regatul Roman intra in sfera de influenta a Puterilor Centrale, asa ca eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezulta, probabil, si absenta pentru mai multi ani a unor relatii dinamice intre cele doua tari, dupa plecarea lui Schuyler din postul detinut la Bucuresti.

DAN TOMA DULCIU